Nu mai roadeţi la principii !

Aş fi vrut să vă vorbesc despre afaceri dar nu pot pentru că habar nu am cu ce anume şi mai ales cum se mănîncă. În România mă refer.

Vorbeam deunăzi cu o prietenă care-mi spunea că ea e salariatul ideal „ad vitam aeternam”, că n-are stofă de patron, că n-are idei, relaţii, imaginaţie, priză la ce se caută, coş la ce nu se caută. Îmi spunea că există oameni şi oameni şi că ea îşi găsise de multă vreme categoria mănuşă.

Apoi din întâmplare am picat peste un articol (*) care spunea cam aşa, ”nu ştiu ce afacere să încep. Vreau ceva unic, ceva ce n-a mai văzut Buzăul meu. O afacere cu care să merg la sigur, nicidecum să mă tem că voi da faliment” şi mi s-a părut un pic cam pueril să crezi că există afacere fără riscuri.

După ce m-am gândit că e pueril să crezi că există afacere fără riscuri m-am gândit că poate e la fel de pueril să crezi că nu eşti făcut pentru afaceri. Sau poate că nu-i pueril nici una şi nici alta, că poate cel mai pueril e să-ţi pui doar întrebări stupide despre cât de puerilă e lumea.

În fine …

Mi-am adus aminte de antreprenorii din căminul de la Electronică de acum … hmmm… să ziceml ceva ani buni. Antreprenorii ăştia în faşă – ei nu ştiau pe vremea aia că sunt dar acum va pot garanta cu mâna pe inima ca erau – antreprenorii ăştia vindeau la început Pepsi contrafăcut – am umplut şi eu la sticle şi am dat şi restu’ (sic) – apoi vindeau blugi din Turcia, apoi nu mai vindeau decât lurcruri asamblate de propriile mânuţe – COBRA, televizoare & co, apoi vindeau numai lucruri făcute de propria mânuţa – proiecte la CID, DCE, SCE şi alte sigle din astea care mai de care mai fiţoase, apoi nu mai vindeau nici lucruri asamblate de propriile mânuţe si nici lucruri facute de propriile mânuţe, apoi se vindeau doar pe ei, la mai marii din domeniu.

Antreprenorii ăştia din căminul de la electronica de acum … ceva ani buni, au împânzit lumea, i-am întâlnit la NASA, Microsoft, Google, IBM , pe diverse posturi de televiziune, cărunţi dar cu idei, pe cont propriu şi bani mulţi, extrem de mulţi prin California, New York, Vancouver… , prin diverse centre de cercetare de renume mondial, cărunţi şi cu puţină burtică dar cu la fel de multe idei. Şi de fiecare dată când îi întâlneam regretam ruşinată că nu fusesem şi eu bună la altceva decât la umplut sticle de Pepsi contrafăcut şi la dat restu’. Pe vremea aceea, a Pepsi-ului contrafăcut şi a calculatoarelor COBRA, si eu eram ferm convinsă că sunt salariatul ideal „ad vitam aeternam” şi basta, si m-am apucat de principiul asta cu dinţii ani buni de zile până când au început să mă enerveze pe rând: nivele, ierarhiile, învârtitul în jurul cozii, diplomaţia lucrului inceput şi neterminat dar extrem de minuţios argumentat, umbrelele, paraşutele, avizele de tot soiul şi perfect contradictorii între ele, oamenii de tot felul într-o contradicţie zilnică cu ei înşişi, mici şefi, mari şefi, şefii pur şi simplu si de toate soiurile.

Şi când m-au enervat de n-am mai putut, m-am gândit că poate am fost la rândul meu puerilă când am crezut că un principiu ţine cât o viaţă de om. Acum caut să remediez situaţia dar nu ştiu încă cum.

(*) aici