Pasiunea mea inexplicabilă pentru șervețele


Undeva prin 1984 vara dezvoltasem o pasiune inexplicabilă pentru șervețele.

În 1984 nu se mai găseau șervețele. În loc de șervețele se folosea hârtie igienică. Hârtia igienică avea o textură dură și o culoare nedefinită. Un fel de gri cu tendință bej, apăsător. Existau zile când se termina brusc hârtia igienică și nu mai apărea decât la următoarea coadă, la alimentara de lângă cinematograful “Patria”. Cand se termina hârtia igienică apelam la ziare. Ziare se mai găseau în 1984, vara. Bunicul făcuse o pasiune ciudată pentru rubrică de decese din Scânteia.

Citește în continuare „Pasiunea mea inexplicabilă pentru șervețele”

Ceva despre granița dintre privat și profesional


Treaba stă cam așa – un tip , doctor – postează ceva pe Facebook – se pare că in mod “public” dar nu sunt sigură că n-am găsit postul cu pricina, așa zice el, deci să zic la fel,  o tipă răspunde la post și  îl face cu ou și cu oțet, limbaj ca la ușa cortului, în fine, ceva urât.

Tipul se simte jignit și publică un post în care cere angajatorului tipei să ia măsuri căci un astfel de comportament în spațiul public este inadmisibil, inadecvat și prejudiciaza imaginea tuturor medicilor din România. Si a a tuturor medicilor in general.

Citesc textul cu injuriile și sunt perfect de acord că nu-i frumos. Este obscen și jignitor. Este inadecvat oricărui spațiu. Este complet nepoliticos și denotă o mare frustrare acumulată și o mare ură acumulată și o nervozitate excesiva. Sunt perfect de acord că este un text jignitor. Ceea ce nu înțeleg însă este ce caută angajatorul tipei în toată povestea asta? În ce măsură angajatorul tipei este responsabil de felul în care tipa a reacționat atâta vreme cât reacția a fost pur personală și nici într-un fel legată de sfera profesională?

Citește în continuare „Ceva despre granița dintre privat și profesional”

Restul fusese varză că toată lumea râdea


Iau liftul de la etajul trei să urc la zece și-n lift dau de Petru, prieten bun cu Mircea. Fața lungă, ochii una cu linoleumul în pătratele galbene. Până la etajul cinci nu-l întreb nimic, de jenă . La șase îmi iau inima în dinți și-l întreb cum a fost ședința. Petru ridică ochii din linoleum și nu spune nimic până la opt. La opt îmi spune că sedinta fusese groaznica. Înțelesese totul pe dos și răspunsese complet aiurea. O sală întreagă îl privise ciudat, cam asta fusese sedinta.

Citește în continuare „Restul fusese varză că toată lumea râdea”

Roata


Nu se știe niciodată când e să faci roata, începi ziua ca și cum n-ai face roata, o începi mohorât, îți bei cafeaua numărând norii, sorbi până la ultimul nor, că nu-i frumos să-l lași cu ochii-n soare, ar da să plouă, dar apare soarele, pleci, te duci, te cari, te doare spatele, cumva de la umeri în jos spre stânga, dai vina pe pat. Prea tare, prea moale, prea mare, prea.

Citește în continuare „Roata”

De estetică nu putea fi vorba că era complet inutilă


Mă uit la Mircea cum tace și mi-l imaginez patron. Lui Mircea i-ar sta bine ca patron, are prestanța necesară unui patron și ceva calități de a face oamenii să-si iasă din găoace. Asta cu găoacea i-a inoculat-o lui Mircea unchiul din partea mamei, nenea Somi, marinarul. ȘI Mircea la randul lui se străduia s-o inoculeze mai departe. Cum prindea momentul potrivit, Mircea expunea liber benefacirile ieșirii din găoace.

Sandu de exemplu, prieten bun cu Mircea, nu era adeptul ieșirii din găoace. Sandu era un mic soldat în rând cu soldații din jurul lui. Om rânduit la blocul lui, soție frumoasă, copii frumoși, un câine și o pisică frumoși și ei, un apartament la etajul 3, patru camere și o baie mică la capatul culoarului, mereu ocupata, un balcon mic. Bloc din perioada comunistă cu lift mic și strâmt în care Sandu rămăsese blocat de cinci ori în decurs de 10 zile. Cu casa scărilor zugrăvită ultima data pe vremea lui tanti Sanda, administratoara care murise într-o vineri ploioasă de toamnă și de atunci nu se mai adunase majoritatea necesară lucrărilor de menținere a spațiilor comune.

Citește în continuare „De estetică nu putea fi vorba că era complet inutilă”

In spatele unui “comptoir” alb


Cu Mircea ne știm demult. De pe vremea când lucram amândoi la tarabă. El vindea blugi eu discuri de vinil. Terminasem facultăți prestigioase amândoi dar vremurile erau dure.

Într-un fel sau altul, fiecare se descurca cum putea. În fiecare dimineață Nina, o fată drăguță cu zâmbet suav și plete negre trecea strada și le făcea cu mâna celor doi băieți de la cafeneaua din față. După ce le făcea cu mâna, Nina intra în cafenea și comanda, ca de obicei, trei cafele negre și un cappucino. Cafeaua Ninei era ritualul zilnic al dimineților la tarabă. Sorbeam din cafeaua neagră și priveam cu Mircea  piața cum se umple. Încă de atunci Mircea era de părere că oricine ar trebui să-și permită o ceașca de cafea bună.  Obrajii lui Mircea erau deja alungiți și puțin oblici. Când se încrunta în gândurile lui, Mircea aducea déjà a chinez dus pe gânduri. Îi spusesem în nenumărate rânduri lui Mircea că asemănarea este evidenta și Mircea îmi răspunsese în nenumărate rânduri că figura aia de chinez dus pe gânduri o avea de la unchiul din partea mamei, nenea Somi, marinarul.

Citește în continuare „In spatele unui “comptoir” alb”

Definiția frumuseții în accepțiunea mea


Lui Mircea îi place de Ana. Pe Ana ar fi trebuit să o cheme Luminița dar tatăl Anei a preferat Ana. Luminița ar fi fost pea greu de pronunțat. Românii ar fi reușit dar alții nu. Există mereu probleme cu « tz »-ul pentru că « tz »-ul este specific românesc. Ana are ochii mari și verzi, ochii aceia care străpung fără să-și dorească să străpungă. Mircea nu a fost primul străpuns dar a rezistat cel mai mult străpungerii. Prospețimii Anei. Adică a insistat. Cafea, zâmbete, dulcuri, analize societale, impresii de călătorie, mici cadouri nevinovate. Cam așa s-ar putea rezuma rezistenta lui Mircea la Ana.

Eu și Ana ne-am cunoscut într-o joi. Ziua perfectă întâlnirilor de-o viață. Există oameni care te atrag, oameni despre care știi că poartă cu ei o parte din tine. Oameni din care știi – fără să știi –  că faci parte. Oameni cărora le aparții pentru o viață.

Citește în continuare „Definiția frumuseții în accepțiunea mea”

Aș fi plantat singură brânză


Stă încă să plouă. Vreme de stat în casă și ronțăit « cașcavale » . Mircea nu le are cu pluralul. De cand s-a intors din Franta a uitat unele chestii. De atunci au început să tot apară „brânzuri”, „cașe”, „cașcavale”, „urduri”și toată gama. Mircea tace în continuare. S-a agățat el de ceva acolo în mintea lui și nu-i mai dă drumul nici mort. De ce i-ar da drumul? Încerc să-I străpung obrazul drept cu privirea, să ghicesc de ce a rămas atât de prins dar nu reușesc să dau de esența prinderii. Mircea nu are obrajii pufoși, genul de obrăjori pe care să-i atingi de drag de pufoși ce sunt și care să-ți aducă aminte de pufuleții de pe vremea bunicii, când bunica te punea să ieși cu vaca la păscut, “dar să ai grijă să nu “crepe” vaca de atâta trifoi” și tu aveai grijă să nu “crepe” și vaca nu “crepa” că era păcat să “crepe” vaca că vaca dădea un lapte bun cu aromă de flori din care bunica făcea cașul ăla delicios de ți le topea în gură și cereai “înca o bucată” și bunica se bucura că ceri, că te mai rotunjești și tu, să devii la fel de pufos ca pufuleții de pe vremea ei.

Citește în continuare „Aș fi plantat singură brânză”

De la etajul cinci al imobilului de sticlă


Marți, 14. Azi este o zi un pic prea gri pentru luna martie dar au fost zile și mai gri și au trecut după un pahar cu apă rece și proaspătă de izvor . În fiecare dimineață beau un pahar cu apă rece și proaspătă. Este un ritual pe care mi l-am impus de când am observat că apa de izvor dis-de-dimineață pe stomacul gol mă trezește. La ora șase-treizeci e al naibii de greu să te trezești. Nu-ți vine și pace. Te agăți cu ambele mâini de visul ăla mișto și de senzația aia mișto și mototolești și mai tare perna. Îți tragi și plapuma peste pernă poate-poate s-o petrece vreo minune dar minunea nu se petrece.

Citește în continuare „De la etajul cinci al imobilului de sticlă”