Pe vremea « Împușcatului » nu era bine deloc !


Ca să fie clar pentru toată lumea. Că unii parcă au dat în Alhaizemer și alții știu doar din povești sau din poze sau chiar nu știu pentru că nu-i interesează sa stie. Ca acum e bine si liber si nu poate fi altfel. Ba poate. Pe vremea « impuscatului » nu era bine deloc. Desigur, greul pica pe umerii părinților care se chinuiau să dea o impresie de bine ca să nu strseze « noua generație ». Și noua generație poate că nu se stresa pentru că până la o vârstă citea că altceva nu prea avea de făcut. Cărțile erau vechi și îngălbenite dar asta făcea parte din farmecul lecturii. De mâncat se mânca dar de obținut alimentele alea era greu. Alimentarele propuneau un general rafturi goale și conserve cu peste. Uleiul, făina și zahărul erau pe cartelă, la rație lunară. La unt și lapte și pâine se stătea la coadă pe scăunel de la patru dimineața. Ba nu, de la trei . În fine, erau unii pensionari care nu aveau somn așa că socializau de pe la unu. Carnea era rară și în general se vindea cu os cu tot. Când “se băga carne” știrea circula mai ceva ca viteză sunetului.

Citește în continuare „Pe vremea « Împușcatului » nu era bine deloc !”

Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța


În curând se face anul. Am trecut prin canicula aia prin care toți se tem să treacă, cu mâinile transpirate pe o bară gri de plastic, ascultând oamenii transpirați spunând că există climă, dar că șoferii sunt șmecheri și nu vor să existe climă, ca să economisească la benzină și să le mai iasă și lor de-un „extra” la sfârșit de lună. Că-i tare greu cu canicula, opt ore la temperatura aia cine-ar rezista? Păi, ar rezista, dacă ar merge clima. Am chicotit în gând, spunându-mi că românu-i așa cum trebuie să fie în contextul în care se poate să fie așa. Adică se adaptează la ceea ce se poate și la ce nu controlează nimeni. Că dacă nu controlează, de ce n-ar profita? Un pic de colo, un pic de dincolo până iese de-un adaos drăguț. Ce contează că se învârte în cerc, cauza căutând efectul sau invers? Important e să iasă. Restu-i praf.

De-ar fi fost să fie în Franța, așa ar fi ieșit un scandal teribil, de s-ar fi vorbit zile în șir pe posturi de televiziune, pe posturi de radio, pe facebook, bloguri și alte canale de comunicare. Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța. Și foarte bine că nu mai sunt în Franța, că acolo îmi anchiloza creierul de atâta repaos. Adică de atâta stat pe tușă și așteptat să se petreacă totul confrom regulilor în prealabil stabilite. Că de excepții nu era vorba să fie decât foarte rar. Și atunci venea chinezoaica de la unu la ușă-mi să spună că-i interzis de lege zgomotul după șapte seara și degeaba îi explicam eu că „încă două găuri și gata, că-i chestie gravă și neprogramată”, că ea tot chema poliția. Că aşa era regula.

Citește în continuare „Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța”

Nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor


Las hohotul deoparte și cad pe gânduri. Mă gândesc logic și fac analogii. Ca să poți spune ceva pe Facebook, trebuie să ai cont. Dar și la teatru trebuie să-ți iei bilet și sala de spectacole e spațiu public. Când te întâlnești cu prietenii în jurul șemineului și povestești vrute și nevrute și mai spui un banc și încă unul și tot așa, se zice că nu-i spațiu public. Pentru că ești la tine acasă cu prietenii tăi și nu te aud decât ei, prietenii tăi. Pe Facebook se zice că ești cumva tot la tine acasă. Cumva. Adică ți-ai creat un cont și ai început să publici. Dacă decizi să publici într-un spațiu restrâns, este așa, ca în jurul șemineului cu prietenii. Cumva. Problema cu facebookul este că prietenii pot da „share” la ce ai spus tu acolo, în jurul șemineului, și prietenii prietenilor pot da „share” și tot așa. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tu ai spus ce ai spus în jurul șemineului. În casa ta, în jurul șemineului tău, cu prietenii tăi. Spațiu privat. Faptul că „prietenii au răspândit vestea” este ca și cum și-ar fi încălțat cizmele, ți-ar fi urat toate cele bune și ar fi plecat pe la casele lor. Și apoi, a doua zi, sau poate a treia sau a patra zi, asta nu e foarte important, s-ar fi întâlnit cu alți prieteni, în jurul unui alt șemineu, și ar fi spus mai departe ce le spuseseşi tu în jurul șemineului tău. Adică de bine, de rău, neutru. Cu cuvinte frumoase sau mai puțin frumoase.

Citește în continuare „Nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor”

Arată așa de bine să dai corporația din România pe jobul acela de vis din corporația de dincolo


Ce-mi place cum critică “unii” . Zic “unii” pentru că ce nu-mi place la ei este felul în care îi bagă într-un ceaun pe toți “ăia despre care au auzit că” sau “ăia despre care și-au imaginat că” sau în fine “ăia despre care habar nu au cu ce se mănâncă dar, pentru că e la modă să arunci cu noroi în ei, e bine să arunci și tu”.

Citește în continuare „Arată așa de bine să dai corporația din România pe jobul acela de vis din corporația de dincolo”

O înțeleg perfect pe tanti Mia


 

Odată, pe vremea împuscatului, hoinăream cu o prietenă prin centrul vechi. Ne lipeam de vitrinele magazinelor goale și ne aranjam bretonul. Undeva spre prânz ni se lipește privirea de o vitrină a unei consignații și rămâne așa lipită de ți se făcea și milă când ne vedeai. Fix atunci, când ne era lipirea mai mare și mai profund atașată de rafturile cu dulciuri trece « un străin » pe acolo, i se face milă de privirea noastră hămesită după ciocolata cu lapte așezată frumos undeva pe raftul al treilea stânga sus, ne da o bacnotă medie pentru vremea aceea, ne spune să  ne cumpărăm ciocolată și pleacă.

Citește în continuare „O înțeleg perfect pe tanti Mia”

Bufnița


Azi mi-am luat o ciorbă țărănească cu văcuță. Preparată după metoda grecească. Cu smântână și alte mirodenii. Ciorba era aproape rece și nu avea oțet. I-am pus oțet și s-a colorat într-un maro ciudat. Alb maroniu și alte mirodenii. Dar îi lipsea sarea. Am căutat solnița și am găsit-o ascunsă bine după o sticlă de ulei de o culoare gălbuie. Am turnat sarea și sarea a căzut cu solniță cu tot. Ciorba a devenit deodată de-un alb maroniu extrem de sărat și alte mirodenii. Am încercat marea cu degetul și am decis să-mi iau un șnițel. Conform Wikipedia, șnitelul provine din nemțescul „Schnitzel” și a apărut inițial în Transilvania și Bucovina pe vremea imperiului austro-ungar. Apoi s-a extins și în celalalte regiuni, inclusiv Pipera. 

Austria este o țară frumoasă, dar austriecii nu-s mereu ospitalieri. Nu cu mine. Săptămâna trecută, joi, am vrut să cumpăr acolo o bufniță. O remarcasem într-un magazin pe o străduță îngustă. Era o bufniță de un maro ciudat și un preț rezonabil. Am intrat fără să ciocănesc, am salutat și am cerut să văd bufnița. Vânzătoarea m-a privit ciudat și s-a făcut inițial că plouă. Nu ploua. Ninsese, dar se oprise. La insistențele mele, a reacționat într-o germană sâsâită. Am privit-o ciudat și i-am făcut semn că nu, nu înțelegeam germana sâsâita. Am căutat cuvântul „bufniță” pe net și i-am cerut bufnița în engleză  „I would like to see the owl, please”. Cuvântul bufniță în limbă engleză sună ca vântul. Vânzătoarea m-a privit acru și a dat din mâini că habar nu are ce vreau. Pentru că mă enervase situația, îmi pusesem în cap să obțin bufnița în pofida vânzătoarei. Am dat din mâini că bufnița e acolo, în vitrină. Cuvântul vitrină în engleză a stârnit o oarecare reacție. Un demers în sensul ușii. Bufnița era acolo de-un maroniu ciudat. Am zis s-o ating bine, să văd că ține. La drum, praf, și alte chestii. Vânzătoarea s-a așezat comod pe scaun și a continuat să facă. Nu știu cu precizie ce făcea, ceva ceva legat de telefon. Adâncită tare.

Citește în continuare „Bufnița”

Rectific o informaţie care, conform CEDO, ar fi trebuit să fie exactă dar nu este


„Libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație specifică în domeniul mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudență constantă reiese importanța deosebită a libertății presei în orice societate democratică. Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputație, demnitatea și onoarea persoanei. Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activității jurnaliștilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atât libertatea de exprimare cât și dreptul la ocrotirea vieții private a fiecăruia dintre noi.”

 

Libertatea de exprimare îmi dă dreptul să spun că nu am nimic cu homosexualii. Este o opinie personală în care cred şi care nu deformează în nici un fel realitatea şi nici nu jigneşte pe nimeni. Libertatea de exprimare nu-mi dă dreptul să spun că cei ce nu sunt de acord cu mine sunt nişte idioţi, proşti, inculţi, ne-umblaţi prin lume şi aşa mai departe.

Liberatea de exprimare îmi dă dreptul să spun că, atunci când l-am votat pe Iohannis am făcut-o pentru că voiam o schimbare în bine, pentru că mi se părea omul potrivit cu caracterul potrivit. Este o opinie personală în care cred şi care nu deformează în nici un fel realitatea şi nici nu jigneşte pe nimeni. Libertatea de exprimare nu-mi dă dreptul să spun că cei care l-au votat pe Ponta sunt nişte idioţi, nişte cretini, nişte ne-educaţi şi aşa mai departe.

Citește în continuare „Rectific o informaţie care, conform CEDO, ar fi trebuit să fie exactă dar nu este”

Începuturi anevoioase


În fiecare dimineață, îmi declar solemn că voi scrie o carte. Mă așez cu fața spre vest, îmi sorb cafeaua cu privirea hăt-departe și-mi spun că voi scrie o carte. Și în fiecare dimineață încep să caut subiectul cărții. Și sorb și tot caut și nu găsesc „subiecte care să prindă”. Și atunci, diminAdaugă articol noueața, cu privirea spre vest și nasul în cafeaua negră, dau naibii subiectul și-mi spun că poate cu personajele voi avea mai mult noroc.

Citește în continuare „Începuturi anevoioase”

Dacă noi nu ne apreciem, ne apreciază alții


Pentru acest sfârșit de an, un lucru vesel.  Ieri am postat pe Facebook poza unui pahar cu bere plin pe o masă de sticlă impodobită de Crăciun : câteva globuri într-un pahar pătrat, tot de sticlă. Ansamblul era frumos, globurile se asortau între ele, galben pal langă alb gălbui și berea se asorta cu globurile și cu alunele și poza avea așa, un fel de coherentă globală pe care nu m-am putut împiedica să o partajez cu toți prietenii, să simtă și ei puțin din farmecului apropierii Crăciunului în nuanțele acelea de galben pal asortat la pahar.

Citește în continuare „Dacă noi nu ne apreciem, ne apreciază alții”

Omul în roșu, călugărițele și avionul


Lucrurile s-au petrecut cam așa : prima data a fost vina omului în roșu, toată coada dădea vina pe el. El bloca coada, geamantanul lui mare și portocaliu ținea în picioare vreo 50 de oameni. Apoi omul în roșu a spus că nu-i vina lui, că și lui i-ar fi plăcut să evite coada și cuvintele frumoase și privirile duioase, în fine să evite pur și simplu. Dar omul în roșu era doar un om cu un geamantan portocaliu mare care vroia să ajungă în HongKong si nu era vina omului în roșu că omul cu părul lung si negru de la ghișeu spunea că-i vina sistemului informatic care nu vroia și pace. N-am înțeles ce anume nu vroia că toată coada dădea vina pe omul în roșu, mai ales o turcoaică cu ceva origini românești care m-a întrebat unde mă duc și se pare că nu auzise de Amman că nu m-a mai întrebat nimic după aceea și s-a luat de omul în roșu la care omul în roșu cascase niște ochi mari că nu se aștepta deloc și apoi au devenit prieteni.

Citește în continuare „Omul în roșu, călugărițele și avionul”