Vai de noi !


Ieri, în avionul de la Bruxelles spre București, numai lume bună. Costume, cravate, rochii asortate. Eu, în blugi rupti, frânta. Pe locul de la culoar. Vin prima din rând , îmi așez bagajele, mă așez, iau o carte să citesc. Să nu adorm, zic. Apare omul de la geam, costum, cămașa albă, fără cravată. Mutră lungă. Își aranjează ostentativ bagajul în față că deasupra nu mai era loc. Ostentativ se uită la mine și eu nu pricep unde bate. Nu de la bagajul meu i se trage lipsa de spatiu. Apoi bufneste că vrea să treacă, „imperativ – vrea – sa – treaca!”. Mă ridic , îi fac loc, trece. Apare încă un tip, omul de la mijloc, costum cravată, puțin mai în vârstă, puțin mai simpatic, un fel de subordonat al aluia de le geam, face tot ce ala îi cere. Mă roagă să-i fac loc să treacă, îi fac. Cei doi schimbă ceva vorbe, adorm.

Citește în continuare „Vai de noi !”

Cum am simulat cutremurarea


Pe la șapte și ceva, opt fără un sfert mi s-a făcut foame. Am zis să nu arunc varza așa că am încălzit varza și mi-am luat și o felie de pâine și m-am așezat tacticos la masa mică și, aplecată, am început să mănânc. Pe la șapte și ceva-aproape-opt a început să zbârnâie telefonul de nu se mai oprea. Am lăsat farfuria pe masa mică și furculița pe farfuria albă, am apucat telefonul cu mână dreaptă și am citit acolo că s-a produs un cutremur dar trebuie să rămân calmă. Știam că aplicația detectează cutremure, citisem când o instalasem, fusese unul dintre scopurile vizate de cei ce o concepuseră. În pofida mesajul am lăsat baltă varza, am apucat motanul și am căutat grinda. Chestia e că nu știu dacă am găsit-o, m-am oprit defapt la primul toc de ușă așteptând să se producă. Citisem că durează máximum 30 de secunde până se produce din momentul în care primește “bîzzz »-ul”. După un minut de stat sub tocul ușii am zis că poate ar fi mai bine să ies în grădină și mi-am cautat paltonul că venise seară și se lăsase frigul. În ciuda celor 10 grade pe scare Richter anunțate mă mișcam fluid, doar puțin tremurat. Motanul se plictisese la mine în brațe și voia “jos”. Am încercat să-I explică că ar trebui să fie cutremur dar nu m-am făcut înțeleasă. Cinci minute mai târziu mă întrebam încă dacă ar trebui să ies în grădină sau ar trebui să aștept să văd dacă « se mai produce ».  Într-un final am decis că e mai bine în casă și, pentru că 10 grade pe scara Richter părea exagerat de mult, am tras concluzia ca era un bug. Sau o farsa. Sau o eroare umană. In fine orice dar nu cutremur. Între timp se dăduse disclaimer pe Facebook ceea ce mă linistise un pic și lăsasem motanul să-și vadă de ale lui. L-am pus pe pat și a început să toarcă. Varza se răcise și se făcuse déjà opt.

Citește în continuare „Cum am simulat cutremurarea”

Vorbesc în sfârșit despre WC-uri


Eu cred că ar trebui să vorbesc în sfârșit despre WC-uri. Când eram mică stăteam în aceeași casă în care stau și acum dar casa de atunci era casa de atunci, două camere o baie cu WC, o bucătărie, o camera, un hol și un antreu. Baia era mare pentru băile de atunci dar era mereu rece. Boilerul era spart mai tot timpul și cada era din fontă. Din aia grea și cu pete de rugină. WC-ul era solid și avea capac negru. În ’89 era același WC cu care mă născusem și cu care crescusem 18 ani. Nu țineam deloc la WC-ul ăla, nu pentru că avea capac negru ci pentru că era singurul WC din toată casă și noi eram prea mulți pentru un singur WC. Și iarna era rece de nu-ți venea să  intri în singurul WC din toată casa dar nevoia te împingea și intrai de nevoie și sentimentul de ură față de singurul WC din casă creștea și mai tare. Atât de tare am urât WC –ul ăla că atunci când într-un sfârșit am putut l-am înlocuit cu altul, cu capac alb și am înlocuit și cada și boilerul și faianța și gresia și acum e parcă cu totul și cu totul altă baie, e cald și bine de nu-mi mai vine să ies și chiar pot să rămân acolo mult și bine că am mai adăugat încă două băi cu propriile lor WC-uri  că prea mult mă marcase faptul că eram prea mulți pentru un singur WC. Și pentru că nu-mi permisesem niciodată să citesc pe WC. Nici să-mi fac planuri, unghii și nici altceva. WC-ul era un fel de tortură obligatorie.

Citește în continuare „Vorbesc în sfârșit despre WC-uri”

Spor la tulburarea aceea neuro-numaiștiucum


Spuneam că ador zilele care încep cu un hotot de râs. Azi am început bine pentru că am auzit la radio că e bine să ceri, că dacă nu ceri nimeni nu se va gândi că habar n-aveai tu că trebuie să ceri ca să ți se dea. Și, pentru că funcționarii din administrația publică au cerut, cererea lor este deja în curs de analiză și validare în înaltele sfere decizionare. Și pentru că funcționării publici au cerut, cei de la radio ne-au spus nouă ascultătorilor să ne gândim de ce am cere și noi și cam cât am cere dacă ar fi să cerem. Ceea ce a fost atat de amuzant în începutul asta de zi a fost reactia ascultătorilor preluați în direct. Nu știu dacă putea să fie premeditat, teoria non-conspirației mi-ar șopti că nu, cert este că în decurs de 10 minute au fost preluați în emisiune doar ascultători de tip “funcționar de stat non-inclus în categoria celor ce ceruseră” și, pentru că nu făceau parte din acea categorie ascultatorilor cu pricina li se părea ciudat ca lor să nu li se dea. Că și ei au nivel ridicat de stress la servici generat  de interactivitatea zilnică la care sunt supuși cu oameni de tot felul, interactivitate care le produce un nivel ridicat de adrenalină și stress categorisite toate drept tulburări “neuro-nnumaistiucum” care le strică ziua și încet-încet viața.

Citește în continuare „Spor la tulburarea aceea neuro-numaiștiucum”

Pe vremea « Împușcatului » nu era bine deloc !


Ca să fie clar pentru toată lumea. Că unii parcă au dat în Alhaizemer și alții știu doar din povești sau din poze sau chiar nu știu pentru că nu-i interesează sa stie. Ca acum e bine si liber si nu poate fi altfel. Ba poate. Pe vremea « impuscatului » nu era bine deloc. Desigur, greul pica pe umerii părinților care se chinuiau să dea o impresie de bine ca să nu strseze « noua generație ». Și noua generație poate că nu se stresa pentru că până la o vârstă citea că altceva nu prea avea de făcut. Cărțile erau vechi și îngălbenite dar asta făcea parte din farmecul lecturii. De mâncat se mânca dar de obținut alimentele alea era greu. Alimentarele propuneau un general rafturi goale și conserve cu peste. Uleiul, făina și zahărul erau pe cartelă, la rație lunară. La unt și lapte și pâine se stătea la coadă pe scăunel de la patru dimineața. Ba nu, de la trei . În fine, erau unii pensionari care nu aveau somn așa că socializau de pe la unu. Carnea era rară și în general se vindea cu os cu tot. Când “se băga carne” știrea circula mai ceva ca viteză sunetului.

Citește în continuare „Pe vremea « Împușcatului » nu era bine deloc !”

Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța


În curând se face anul. Am trecut prin canicula aia prin care toți se tem să treacă, cu mâinile transpirate pe o bară gri de plastic, ascultând oamenii transpirați spunând că există climă, dar că șoferii sunt șmecheri și nu vor să existe climă, ca să economisească la benzină și să le mai iasă și lor de-un „extra” la sfârșit de lună. Că-i tare greu cu canicula, opt ore la temperatura aia cine-ar rezista? Păi, ar rezista, dacă ar merge clima. Am chicotit în gând, spunându-mi că românu-i așa cum trebuie să fie în contextul în care se poate să fie așa. Adică se adaptează la ceea ce se poate și la ce nu controlează nimeni. Că dacă nu controlează, de ce n-ar profita? Un pic de colo, un pic de dincolo până iese de-un adaos drăguț. Ce contează că se învârte în cerc, cauza căutând efectul sau invers? Important e să iasă. Restu-i praf.

De-ar fi fost să fie în Franța, așa ar fi ieșit un scandal teribil, de s-ar fi vorbit zile în șir pe posturi de televiziune, pe posturi de radio, pe facebook, bloguri și alte canale de comunicare. Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța. Și foarte bine că nu mai sunt în Franța, că acolo îmi anchiloza creierul de atâta repaos. Adică de atâta stat pe tușă și așteptat să se petreacă totul confrom regulilor în prealabil stabilite. Că de excepții nu era vorba să fie decât foarte rar. Și atunci venea chinezoaica de la unu la ușă-mi să spună că-i interzis de lege zgomotul după șapte seara și degeaba îi explicam eu că „încă două găuri și gata, că-i chestie gravă și neprogramată”, că ea tot chema poliția. Că aşa era regula.

Citește în continuare „Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța”

Nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor


Las hohotul deoparte și cad pe gânduri. Mă gândesc logic și fac analogii. Ca să poți spune ceva pe Facebook, trebuie să ai cont. Dar și la teatru trebuie să-ți iei bilet și sala de spectacole e spațiu public. Când te întâlnești cu prietenii în jurul șemineului și povestești vrute și nevrute și mai spui un banc și încă unul și tot așa, se zice că nu-i spațiu public. Pentru că ești la tine acasă cu prietenii tăi și nu te aud decât ei, prietenii tăi. Pe Facebook se zice că ești cumva tot la tine acasă. Cumva. Adică ți-ai creat un cont și ai început să publici. Dacă decizi să publici într-un spațiu restrâns, este așa, ca în jurul șemineului cu prietenii. Cumva. Problema cu facebookul este că prietenii pot da „share” la ce ai spus tu acolo, în jurul șemineului, și prietenii prietenilor pot da „share” și tot așa. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tu ai spus ce ai spus în jurul șemineului. În casa ta, în jurul șemineului tău, cu prietenii tăi. Spațiu privat. Faptul că „prietenii au răspândit vestea” este ca și cum și-ar fi încălțat cizmele, ți-ar fi urat toate cele bune și ar fi plecat pe la casele lor. Și apoi, a doua zi, sau poate a treia sau a patra zi, asta nu e foarte important, s-ar fi întâlnit cu alți prieteni, în jurul unui alt șemineu, și ar fi spus mai departe ce le spuseseşi tu în jurul șemineului tău. Adică de bine, de rău, neutru. Cu cuvinte frumoase sau mai puțin frumoase.

Citește în continuare „Nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor”

Arată așa de bine să dai corporația din România pe jobul acela de vis din corporația de dincolo


Ce-mi place cum critică “unii” . Zic “unii” pentru că ce nu-mi place la ei este felul în care îi bagă într-un ceaun pe toți “ăia despre care au auzit că” sau “ăia despre care și-au imaginat că” sau în fine “ăia despre care habar nu au cu ce se mănâncă dar, pentru că e la modă să arunci cu noroi în ei, e bine să arunci și tu”.

Citește în continuare „Arată așa de bine să dai corporația din România pe jobul acela de vis din corporația de dincolo”

O înțeleg perfect pe tanti Mia


 

Odată, pe vremea împuscatului, hoinăream cu o prietenă prin centrul vechi. Ne lipeam de vitrinele magazinelor goale și ne aranjam bretonul. Undeva spre prânz ni se lipește privirea de o vitrină a unei consignații și rămâne așa lipită de ți se făcea și milă când ne vedeai. Fix atunci, când ne era lipirea mai mare și mai profund atașată de rafturile cu dulciuri trece « un străin » pe acolo, i se face milă de privirea noastră hămesită după ciocolata cu lapte așezată frumos undeva pe raftul al treilea stânga sus, ne da o bacnotă medie pentru vremea aceea, ne spune să  ne cumpărăm ciocolată și pleacă.

Citește în continuare „O înțeleg perfect pe tanti Mia”

Bufnița


Azi mi-am luat o ciorbă țărănească cu văcuță. Preparată după metoda grecească. Cu smântână și alte mirodenii. Ciorba era aproape rece și nu avea oțet. I-am pus oțet și s-a colorat într-un maro ciudat. Alb maroniu și alte mirodenii. Dar îi lipsea sarea. Am căutat solnița și am găsit-o ascunsă bine după o sticlă de ulei de o culoare gălbuie. Am turnat sarea și sarea a căzut cu solniță cu tot. Ciorba a devenit deodată de-un alb maroniu extrem de sărat și alte mirodenii. Am încercat marea cu degetul și am decis să-mi iau un șnițel. Conform Wikipedia, șnitelul provine din nemțescul „Schnitzel” și a apărut inițial în Transilvania și Bucovina pe vremea imperiului austro-ungar. Apoi s-a extins și în celalalte regiuni, inclusiv Pipera. 

Austria este o țară frumoasă, dar austriecii nu-s mereu ospitalieri. Nu cu mine. Săptămâna trecută, joi, am vrut să cumpăr acolo o bufniță. O remarcasem într-un magazin pe o străduță îngustă. Era o bufniță de un maro ciudat și un preț rezonabil. Am intrat fără să ciocănesc, am salutat și am cerut să văd bufnița. Vânzătoarea m-a privit ciudat și s-a făcut inițial că plouă. Nu ploua. Ninsese, dar se oprise. La insistențele mele, a reacționat într-o germană sâsâită. Am privit-o ciudat și i-am făcut semn că nu, nu înțelegeam germana sâsâita. Am căutat cuvântul „bufniță” pe net și i-am cerut bufnița în engleză  „I would like to see the owl, please”. Cuvântul bufniță în limbă engleză sună ca vântul. Vânzătoarea m-a privit acru și a dat din mâini că habar nu are ce vreau. Pentru că mă enervase situația, îmi pusesem în cap să obțin bufnița în pofida vânzătoarei. Am dat din mâini că bufnița e acolo, în vitrină. Cuvântul vitrină în engleză a stârnit o oarecare reacție. Un demers în sensul ușii. Bufnița era acolo de-un maroniu ciudat. Am zis s-o ating bine, să văd că ține. La drum, praf, și alte chestii. Vânzătoarea s-a așezat comod pe scaun și a continuat să facă. Nu știu cu precizie ce făcea, ceva ceva legat de telefon. Adâncită tare.

Citește în continuare „Bufnița”