Aș fi vrut să pot fi un om de mijloc dar n-am putut


Prefer sincer locul dispre culoar. E în general mai aerisit și predispune unui anumit tip de evadare mentala printr-o viziune puțin mai deschisă asupra lucrurilor. Desigur, cum totul este relativ, orice loc dispre culoar se poate transformă rapid într-un veritabil coșmar de „puncte de vedere” diferite sportiv argumentate cu coate nevinovate în spinare, încălcări de „spatiu vital” în anumite contexte de trafic peste capacitatea calculată, atingeri mai întotdeauna teoretic nevinovate, dar numai teoretic, etc, etc.

Evit pe cât se poate locul de la mijloc, din exact inversul argumentelor listate mai sus. Consider că, pentru a putea revendică poziția de mijloc, e nevoie de o doză de smerenie caracteristică spiritelor elevate, acele rărițați capabile de a-și părăsi temporar propria condiție pentru a capta puncte de vedere diferite întru interesul comun, de a depăși superficială atașare la un ego predefinit și a discerne astfel într-un mod tangibil obiectiv bobu’ bun de cel mai puțin bun, de a nu se atașa propriilor idei cu încăpățânarea celui ce-și trăiește ultima clipă de glorie.

Citește în continuare „Aș fi vrut să pot fi un om de mijloc dar n-am putut”

Unde evadăm din „bula” noastră


Viața din spatele ecranului de calculator din spatele termopanelor groase ale clădirii din sticlă are farmecul ei. Te instalezi în fața ecranului de 17 inci și-ți creezi propria „bulă”. O bulă, două bule, un infinit de bule. Spațiul tău de dincolo de lume. Și-n „bula” proprie începi să tastezi, să tastezi, să citești ce au tastat alții, să tastezi din nou. Și tot așa, până ți se ia de atâta tastat – tuturor ni se ia, până la urmă, de taste. De la tasta 78 în sus, începe rezistența la taste și non – rezistența la taste, la „bulă”. Bula salvează, acolo unde există „bulă”, există vise. Și acolo unde există vise, restul nu mai contează.

Eu evadez de obicei prin spatele „bulei”. Fac o poartă mică pe care o deschid cu o cheie pe care o pun bine și pe care uit, la un moment dat, unde am pus-o. Apoi ies pe poarta din spatele „bulei”, iau un taxi galben, mă urc în avion și cobor la prima, pe stânga, acolo, foarte departe. În general, aleg avioanele care ajung foarte departe. Acolo unde veselia contagiază. În general, mă molipsesc repede, când e vorba de oameni și locuri.    

Odată m-am molipsit în Botswana. Am luat un avion mare până la Johannesbourg și apoi un avion mic până la Gaboronne. La Gaboronne m-am simțit ca-n Bali, era verde, cald și puțin umed. De plouat, n-a plouat. Hotelul avea o grădină mare, verde, plină de maimuțe mici cu coada lungă. În mijlocul grădinii era o piscină și, de jur împrejurul piscinei, mese, oameni și chelneri.

Citește în continuare „Unde evadăm din „bula” noastră”

Fiecare cu rahatul lui, la urma urmei


Am scris odată un text despre niște ani. Despre imposibilitatea descreșterii. Despre dezechilibrul dintre trup și suflet. Textul a adunat cele mai multe aprecieri, comentarii, controverse, critici, identificări, neidentificari.

O cititoare a scris că este unul dintre cele mai slăbuțe texte citite. M-ar fi interesat să știu dacă e slăbuț ca stil sau e slăbuț pentru că ea nu s-a regăsit în cele relatate. Am aflat până la urmă că îl consideră slăbuț pentru că nu reprezinta realitatea, că nu e bine să scriu lucuri false care pot speria.

Citind-o, m-am întrebat cum ar fi să existe o singură realiate ? Ar fi trist și plat, desigur. Trec mai departe pe lângă cei ce cred că dețin adevărul absolut considerând tot restul deșeu. Nu există realitate universal valabilă și nici texte implicit menit motivaționale

Un bărbat a considerat că pot scrie chestii în care nu cred afirmând în același timp că cunoaște femeile.

  “O aberație de articol. La aproape 50 nu ești ieșită din uz, de unde știi cum se simte o femeie de aproape 50 ani? Ai descris o epavă, nici nu știi despre ce vorbești.cunosc femei de 50 de ani mai frumoase, mai sexy și mult mai interesante decât cele tinere care scriu rahaturi că să pâră mai interesante, dar nu sunt.”

Nu i-am răspuns, n-ar fi înțeles. Am trecut mai departe considerând că nu fac parte din cele care scriu rahaturi. Nu poți fi interesant scriind rahaturi. Este doar o percepție eronată a noțiunii de rahat.

Dar fiecare cu rahatul lui, la urma urmei.

Înghit în sec toată această răutate gratuită și relativizez. Gusturile nu se discută, nici așteptarea oamenilor de a citi numai texte motivaționale nu se judecă. Fiecare cu colacul lui de salvare.

Unde naiba a dispărut sălbăticia plajelor nepopulate?


Trei valize pline ochi, umbreluțe, prosoape, drum de noapte, căldură mare. Pe la 14:00 fix la o cotitură, se vede deodată marea. Albastru-azuriu. Bate briza, mușcă soarele, cade rețeaua de date. Cade rețeaua de tot și se duce naibii destinația. Dispare marea, apar munții, caprele, oile, nisipul ăla de-ți intră prin pori. Soarele mușcă, rețeaua nema, apar măslinii. Un câine slab, sinucigaș, se aruncă în fața cârdului de mașini. N-a fost să fie nici de data asta, scapă cu viață, șoferii au încă suflete mari.

Citește în continuare „Unde naiba a dispărut sălbăticia plajelor nepopulate?”

Tell me you love me


Dacă nu ați văzut încă “Tell me you love me” și dacă aveți dreptul, cheful, șansa, spațiul necesar, starea propice, vecini neinvazivi, copii cuminți si nestarniti de curiozități și întrebări existențiale, părinți ocupați mai mereu cu ale lor, o minte deschisă și spiritul liber, gata să accepte că dincolo de scenele fierbinți de sex se ascund scene profunde și uneori dureroase de viață, dacă vi s-a întâmplat deja să dați vina pe sex – prea mult, prea puțin, “ce-i ala ?”- să dați vina pe copii – nu sunt , sunt prea mulți, sunt prea mult – să nu dați vina pe nimeni și totuși să căutați fără să gasiti vinovatul, dacă sunteți gata să acceptați că vă puteți regăsi câte puțin în fiecare dintre cele trei povești sau sunteți gata să acceptați că v-ati putea regăsi dar nu va regăsiți deloc pentru că sunteți prea ocupați cu copii, vecinii, stările, viața în general ca să recunoasteti că va regăsiți, dacă întruniți toate acestea sau măcar o mică parte sau chiar și dacă nu întruniți nimic dar sunteți interesați să știți cum ar fi să le întruniți, vă recomand călduros să îl vedeți .

Pufăi în continuare și privesc


Pe la zece și un pic iau o pauză de tigara. Știu că nu e bine ca fumez dar eu dau doar senzația că fumez. Adică pufăi. Îmi iau țigările și bricheta și am grijă să nu uit badge-ul. Badge-ul e un element important al culturii corporatiste. Chem liftul, cobor, trec porticul, dau de Ana. Ana a lui Mircea. În fine, ar vrea el. Ana e tristă și n-are chef de vorba. La a doua țigară reușesc să-i scot două vorbe între două fumuri și un oftat.

Ana fusese mult plecată la „lucru dincolo”și „dincolo” existau alte obiceiuri și alte superstiții. Ana zicea că ce-ar fi dacă am crede în toate obiceiurile și în toate superstițiile, ce ar fi oare în capul nostru, un ocean întreg de obiceiuri și superstiții, unele în contradicție profundă cu altele. Drept pentru care Ana hotărâse să-și limiteze deschiderea către obiceiurile și superstițiile altora, pe cât posibil.

Aderase, de exemplu, la obiceiul care spunea că de Revelion se servește somon fumé și de 1 mai – în fine , pe acolo – se dau lăcrămioare la fete. Opusese o oarecare rezistentă la superstiția care spunea că nu-i bine să deschizi umbrela în spații deschise, că, dacă n-ai balcón sau curte – zicea Ana – unde s-o usuci?

Citește în continuare „Pufăi în continuare și privesc”

Și banul, după cum se știe, e ochiul dracului


Înainte să mă întorc (definitiv) „de dincolo” am zis să încerc mai întâi și mai întâi « „marea cu degetul „. Sa testez  cum s-ar zic, putin terenul. Valea. Crestele. Haurile.
Există, mai nou, locuri interesante de încercat marea cu degetul. Site-urile respective îți oferă joburi de vis cu „pachete” interesante și muncă de acasă.

Zis și făcut, găsesc locul respectiv – despre care am mai scris dar, despre care, pentru că îmi place să mă repet, mai scriu odată pentru că vreau să existe o legătură între anul trecut și anul acesta.

Citește în continuare „Și banul, după cum se știe, e ochiul dracului”

Starea de câmpie


Am ajuns ieri la concluzia asta : “Ca să existe „feeling” pentru un text, cititorul trebuie să se regăsească în acel text. Am observat că numărul celor care se regăsesc în articole despre lipsa de sex este mult mai important decât al celor care se regăsesc în filozofii despre cât de multe și complexe sunt trecerile. La urma urmei e de înțeles”

Citește în continuare „Starea de câmpie”

Pasiunea mea inexplicabilă pentru șervețele


Undeva prin 1984 vara dezvoltasem o pasiune inexplicabilă pentru șervețele.

În 1984 nu se mai găseau șervețele. În loc de șervețele se folosea hârtie igienică. Hârtia igienică avea o textură dură și o culoare nedefinită. Un fel de gri cu tendință bej, apăsător. Existau zile când se termina brusc hârtia igienică și nu mai apărea decât la următoarea coadă, la alimentara de lângă cinematograful “Patria”. Cand se termina hârtia igienică apelam la ziare. Ziare se mai găseau în 1984, vara. Bunicul făcuse o pasiune ciudată pentru rubrică de decese din Scânteia.

Citește în continuare „Pasiunea mea inexplicabilă pentru șervețele”

Ceva despre granița dintre privat și profesional


Treaba stă cam așa – un tip , doctor – postează ceva pe Facebook – se pare că in mod “public” dar nu sunt sigură că n-am găsit postul cu pricina, așa zice el, deci să zic la fel,  o tipă răspunde la post și  îl face cu ou și cu oțet, limbaj ca la ușa cortului, în fine, ceva urât.

Tipul se simte jignit și publică un post în care cere angajatorului tipei să ia măsuri căci un astfel de comportament în spațiul public este inadmisibil, inadecvat și prejudiciaza imaginea tuturor medicilor din România. Si a a tuturor medicilor in general.

Citesc textul cu injuriile și sunt perfect de acord că nu-i frumos. Este obscen și jignitor. Este inadecvat oricărui spațiu. Este complet nepoliticos și denotă o mare frustrare acumulată și o mare ură acumulată și o nervozitate excesiva. Sunt perfect de acord că este un text jignitor. Ceea ce nu înțeleg însă este ce caută angajatorul tipei în toată povestea asta? În ce măsură angajatorul tipei este responsabil de felul în care tipa a reacționat atâta vreme cât reacția a fost pur personală și nici într-un fel legată de sfera profesională?

Citește în continuare „Ceva despre granița dintre privat și profesional”