Nu-i dau numele

Probabil că mi s-a părut mie doar din cauza percepţiei mele eronate datorită lipsei de somn. Dormisem cu geamul deschis şi cu zumzetele petrecăreţilor la ureche. Erau al naibii de mulţi petrecăreţi în cartierul acela boem. Nu exista climă, ventilatorul funcţiona în foc continuu şi eu mă roteam în aşternutul acela albastru ca o clătită în tigaie. Pardon. Ca sute de clătite în sute de tigăi. Când pe o parte, când pe cealaltă. Şi tot aşa de zeci de zeci de mii de ori. Înjurând printre dinţi cheful de viaţă al unora şi sticlele sparte în timpanul meu drept, al altora. Erau multe sticle sparte acolo jos, cinci etaje mai jos. Cinci etaje cu treptele cât o scară. Le urcam gâfâind de patru ori pe zi jurând să nu mai fac. Eu eram melcul, toţi ceilalţi depăşiseră etapa. Îmi bubuia inima în piept şi-mi scârţâiau genunchii, de-aia făceam pe melcul. Că-n general nu-mi plac melcii.

Probabil că mi se păruse doar că rămăsesem prizonieri forţaţi ai fotoliiilor acelora de avion cu genunchii la gură timp de o oră şi jumătate privind pe hublou cum un tip transpirat şi supărat pe viaţă scotea valizele una câte una şi le trântea de mamă. Îl priveam pe tipul acela şi mulţumeam Cerului că n-aveam bageje. Îl priveam pe tipul acela şi-l compătimeam. Da, sincer îl compătimeam. Era o victima în plus a sistemului.

Unul s-a trezit că are ceva urgent de făcut, foarte urgent, de făcut în ultimul moment încât a considerat necesar să nu se mai prezinte la îmbarcare. Şi cum sistemul spunea că, datorită normelor de securitate în vigoare, bagajele fără stăpân nu pot fi acceptate, ne trezisem victime peste noapte, eu, omul transpirat şi sictirit şi încă vreo două sute ca noi. Victimizam, compătimeam la greu şi numărăm bagajele acelea scoase unul câte unul şi trântite în silă în căruciorul cu multe vagoane. Un sfert de oră, două sferturi, prea multe sferturi de oră. La al cincilea sfert, cineva a făcut un anunţ într-o limbă ciudată – aş fi vrut să cred că-i o engleză stricată de căldură sau măcar o spaniolă pronunţată printre dinţi, dar nu era nici una, nici alta. Era un amestec ciudat din ambele, câte foarte puţin din ambele. N-am înţeles nimic din anunţul acela ciudat, mi se lipise burta de spate şi limba de cerul gurii şi, din această cauză, doar din această cauza, mi-am imaginat naivă că acel cineva voia să ne ridice moralul înainte de a ridica avionul. De la sol. N-a fost decât un scenariu prost, imaginat ca multe alte scenarii de ale mele, căci avionul nu s-a ridicat de la sol decât pe la sfârşitul celui de-al şaptea sfert, într-un zdrăngănit ciudat de fiare şi motoare prea unse. Sau prea puţin unse.

Continuarea aici.