Trageţi în mine cu gloanţe oarbe !

Încep să cred că nimic nu-i întâmplător în viaţă, că există acel echilibru invizibil manipulat de „forţe obscure” care trage de mânecă atunci când trebuie tras de mânecă şi aşează lucrurile la locurile ce li se cuvin atunci cand dezordinea a devenit ordine. Sau fix pe dos.

Încep să mă conving că orice om care se respectă are nevoie de cârcotaşi. De „echipa adversă” care să-i numere greşelile de exprimare, care să-i pună la loc virgulele de-acolo unde nu le-ar fi fost locul, care să-i pună toate, dar absolut toate „punctele pe i”, care să dea contraexemple convingătoare într-ale scriiturii cu adevărat de calitate, care să cheme „gaşca” să-i susţină punctul de vedere cu pumnii strânşi şi orientaţi într-o direcţia absolut deloc întâmplătoare.

Încep să mă conving că orice om care se respectă trebuie forţat a-şi dovedi capacitatea de a manipula negaţiile, de „a da restul” într-o monedă sau alta în funcţie de context. Încep să mă conving că orice om care se respectă trebuie scuturat din când în când, dezlipit de propria „bulă”, desţelenit de principiile şi crezurile cultivate de „propria gaşcă”, pus faţă în faţă cu lumea, aşa cum e ea, crudă, imperfectă în diversitatea ei, plină de contradicţii în gusturi şi percepţii.

Încep să mă conving că orice om care se respectă are nevoie de reculul dictat de „glasul obştei”, de propria-i percepţie confruntată cu percepţia celorlalţi, de piatra intrată în sandale pe drumul neastfaltat de ţară, de picurul picat pe lângă pahar.

Încep să cred că „duşurile” reci sunt necesare şi atunci când nu există ar trebui într-un fel sau altul forţate să existe.

Încep să mă conving că orice om care se respectă are nevoie de întrebări. Nu de propriile întrebări, răspunsurile la propriile întrebări sunt deja, într-un fel sau altul, disponibile „în stoc”. Orice om care se respectă are nevoie de întrebările celorlalţi, întrebările „găştii adverse”. Ne-întreband sau întrebând mereu în acelaşi sens orice om care se respectă îşi va pierde fără să ştie respectul faţă de sine şi respectul faţă de ceilalţi căci un sistem închis se consumă de unul singur până la ultimul strop.

În ceea ce mă priveşte … (da, din nou EU)

Ca orice om care se respectă încerc bula cu degetul şi-mi spun că pun prea multe virgule, prea puţine puncte, că scriu uneori agramat voit sau nu, că dau căutare pe net pentru a găsi conjugarea unor verbe la anumite timpuri, că amestec cuvinte din două limbi şi-mi întreb soţul întrebări ciudate privind existenţa anumitor cuvinte în limba română. Ca orice om care se respectă ştiu că nu-s perfectă, ştiu că nu-s terminată, ştiu că există cel puţin x% de oameni care se respectă mai buni şi mai „tari” ca mine dar nu mă pot împiedica să mă cred în continuare mai bună decât mulţi alţii…

Ca orice om care se respectă am încasat o mulţime (in)finită de critici pe care le-am considerat iniţial pumni mai apoi perne. Ca orice om care se respectă îmi place „să promit că” ştiind din start ca am şanse mari „să nu reuşesc să”.

Îmi cer scuze celor ce le-am dat a crede că acest blog va fi extrem de accesibil si complet lipsit de profunzimea ermetică specifică  Abisurilor. Tot scriind de vreo lună incoace „altfel de articole” mi-am dată seama că nu pot scrie „uşor şi simplu”. Pur şi simplu nu-mi pot depăşi stilul.

In incheiere … Ca orice om care se respectă vă provoc să va exprimaţi sincer. Îmi voi exersa astfel capacitatea de a ieşi din propria bulă.

Cam acesta ar fi răspunsul la provocarea lansată , cu alte cuvinte …   „Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius