7:00: Îţi începi ziua prin a-ţi da seama că ţi-ai pierdut abonamentul la (toate liniile de) transport. Îţi iei inima în dinţi încercând să nu strângi prea tare. Ajungi la ghișeul cu “pricina” – uşile automate nu funcţionează. Citeşti atent anunţul din geam: fără tichet nu poţi intra. Reperezi distribuitorul de tichete… în pană de tichete.
Cinci minute mai târziu şi o intervenţie manuală, capeţi tichet. Avansezi spre uşa automată, uşa automată rămâne în continuare închisă – ”problemă de informatică” – ţi se explica politicos. O (altă) intervenţie manuală mai încolo, te vezi intrat. Explici rapid situaţia, cazul pare simplu si rapid. Nu, nu pentru tine. Tu ai o problemă cu prenumele, în actul de identitate. Nu vor să te recunoască după prenume. Prea multi “L”. Cinci minute de negocieri mai încolo, reuşeşti să îl convingi pe administrativul din faţa ta că tu eşti în ambele cazuri…un “L”, doi “L”, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Capeţi ce voiai să capeţi. “Youpi”, deci.
8:10: Te urci în primul tren, te muţi de colo-colo, cobori, aştepţi. Te-ai urca şi în al doilea, dacă ai putea… Nu poţi. Probleme tehnice. Aştepţi pe chei: 5…10…15 minute. Între timp, te învăluie mulţimea. Te simţi deja strivit şi obosit. Apare trenul. Nu îi ştii direcţia, probleme de afişare. Într-un final o desluşeşti. Direcţia. Pare cea bună. Te îmbulzeşti, intri, găseşti un loc pentru piciorul drept – un echilibru bun şi lung. Auzi zumzet în jur, devii atent… Captezi problema şi reuşeşti să cobori în ultimul moment. Problemă de destinaţie…
9:05: Deschizi uşa biroului. Ți-ar trece prin cap că ai avea timp de-o cafea înainte de şedinţa de la 9:30, dar n-are timp să-ţi treacă. Colegul de birou te informează – şedinţa a început deja… Încasezi în plină figură bonusul zilei – un şef într-o formă de zile mari – şi te trezeşti instantaneu. Fără cafea.
10:30: Ai capul mare de atâta şedinţă, dar continui cuminte să iei notiţe. 10 “puncte deschise” în sarcina ta nu-s un capăt de lume. La 11:00 scapi teafăr şi reuşeşti să-ţi iei cafeaua. Fără croissante.
12:30: Masă de prânz – porc cu ”sos dulce”. Ai fi preferat pui cu legume. Ți se explică politicos: ”greşeală de afişaj”. Înghiţi în sec şi cu pâine multă.
13:30: Pleci în şedinţă. Altă şedinţă. Cu calculatorul cel nou şi autonomie mare. 15 minute mai târziu, te lasă baltă bateria. Problemă de compatibilitate. Nu poţi părea inteligent fără baterie. Îţi pregăteşti totuși ”întrebarea inteligentă de la sfârşitul ședinței”, fără baterie. Să-ţi speli păcatele. Ţi le speli, pare să prindă. Nu ai timp să jubilezi, pleci în altă şedinţă. În trecere prin birou, îţi alimentezi calculatorul şi te rogi să ţină. Nu ţine.
18:00: Pleci spre casă. Iei un tren, l-ai lua şi pe al doilea, dacă ai putea. Accident de călători, trafic perturbat. 15 minute mai târziu soseşte. Al doilea tren. Te urci, cauţi un loc, te aşezi. O lumină trecută ca prin sită, te învaluie. Bej-pal, imposibil de citit. Închizi ochii şi aştepti să treacă. Staţiile. Timpul. Trec toate, în ritmul lor.
Somnolezi puţin, puţin de tot, nici treizeci de secunde şi nelipsita excepţie de la regulă îşi face apariţia. O voce groasă, bărbatească, într-un decalaj complet cu tine, cu trenul, cu liniştea relativă din jur. Cu toate.
”Eu sunt depresiv”
” …” (Linişte)
”Ştii ce-i aia depresie, nu ?
” …” (Linişte)
”E atunci când eşti trist.’
” …” (Tot linişte)
”Ştiai că există două feluri de depresie?”
”…” (Aceeaşi nonşalantă linişte)
”Există depresie de scurtă durată şi depresia de lungă durată. Eu o am pe a doua, de doi ani”.
Vocea depresivului răzbate tăcerile relative fără greutate. Aşa sunt unele voci. Mai bine dotate, din facere. Te gândeşti la vocea ta. Şi când ţipă, pare că tace.
Deschizi ochii încet, cu discreţia celui picat ca o pleaşcă într-o conversaţie personală. Privești în stânga, lângă tine un tânăr bronzat, şaten şi creţ îşi continuă monologul. Pare să creadă că dialoghează:
”Când te-am văzut pe peron, mi-am spus: ”ăsta-i exact tipul de persoană de care am nevoie: simpatică şi deschisă. Când am văzut două locuri libere la geam, n-am ezitat şi ţi-am propus unul. Nu-mi place să călătoresc singur. Ştii, sunt depresiv”
Nu pare. Te simţi valorizat. Singură bilă albă a zilei. Zâmbeşti, fără să ştii că zâmbeşti.
Ai certa impresie că întreg vagonul se amuză. O piesă de teatru, un actor, o mobilă pe post de decor. Şi totul ”pe gratis”.
Într-un final, ajungi la staţia de bus. Ţi se pare cunoscută imaginea, încă o manifestaţie? Nu, doar lume. Multă. Te împingi, avansezi, intri şi aştepţi să treacă în echilibru pe piciorul drept… 15 minute mai târziu, ajungi acasă.
Ai 12 ore să recuperezi. Ce poţi cere mai mult de la viaţă?
(Text aparut în Catchy)
(Haz ne necaz)
Blog discutabil 
O zi de felul asta care pe subsemnat il face sa se dea cu capul de pereți, dar care pe noi ceilalți ne face sa zâmbim in colțul gurii atotștiutori, ca deh, am avut si noi o zi din asta spusa acum de tine mult mult haz.
ApreciazăApreciază
eu am „bucati” din astea in fiecare zi …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa nu e monoton, e viata mai condimentata ;). Asta cand nu te apuca nervii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
si nervii astia tot la categoria „condimente” intra :))) cum ar fi fara ei?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Păi n-ar prea fi. Servesc şi ei la ceva. Nervii, desigur. La creaţie de exmplu. În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic şi plicul are câte un text şi eu îl citesc, textul şi-mi încep ziua cu câte un „motto” . Motto-ul zilei de azi a fost ceva de genul „un spirit liniştit este un spirit apt pentru creaţie”. Am zâmbit şi mi-am spus că eu nu-s aptă aproape niciodată, nu că n-aş fi de acord cu motto-ul dar cine poate oare stăpâni sipritul? El o ia de capul lui unde-l duc călcâiele şi cine să-i spună că e mai bine să rămână zen şi să privească viaţa într-un picior spunându-şi că mâine va veni şi rândul celuilalt picior? Cine?
ApreciazăApreciază
Adevărat. Numai ca atunci nu mai vezi hazul din situație. Ca ești negru de toate cele :))
ApreciazăApreciază
Este adevărat, nu-l apreciezi pe moment. Dar momentul trece şi negrul se estompează, se amestecă cu griul înconjurător – sau, după cazuri, cu verdele, galbenul, roşul, în fine, ştiţi voi, gusturile au şi ele culoarea lor – şi iese de-o culoare greu de definit într-un singur cuvânt dar sigur nu negru care te pune pe gânduri „ce drac de culoare o mai fi asta?” şi din gând în gând te apucă hazul şi uite aşa uiţi de unde au pornit toate.
Mai fetelor, eu din răspunsurile astea la comentarii voi face nişte texte pe care le voi trimite înspre publicare la Catchy. Credeţi că vor fi apreciate ? Gen serial în mai multe episoade.
ApreciazăApreciază
Fain text. Mi-a placut mult.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pe bune ? Multumesc mult ! Nu ştiu de ce dar mie, re citindu-l, mi s-a părut un pic cam tras de par. Mi s-a părut că-i lipseşte un pic „profunzimea” de analiză a situaţiei. L-am scris puţin în grabă
ApreciazăApreciază
Zilele acestea..mi-am amintit de un anume bărbat care s-a așezat lângă mine pe o bancă, în timp ce eu plângeam (nu-mi amintesc de ce, niciodată nu o fac) să-mi spună că e o fire sociabilă și caută pe cineva pentru toată viața. Am izbucnit într-un râs isteric. M-am abținut să nu îi zic- Eu îmi dau duhul aici de durere, și tu cauți marea iubire…nu există. Poate că am râs cu litere, cine știe!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ha, ha , ha, m-ai făcut să … rad în hohote. aşa faci tu când suferi? Provoci reacţii inverse ? Fain şi aşa, doar să ştii din start la ce te aştepţi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eh, omul avea un soi de retard mintal, deci nu am provocat o reacție. S-a întâmplat să fiu singura tipă așezată pe o bancă…
Ha. Ha!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Păi şi aia e o rectie , nu? Sau „retardaţii” zici tu că n-au reacţii?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu…spuneam doar că nu sunt atrăgătoare, nici când sufăr, nici când sunt fericită! Asta am vrut să zic…dar nu am făcut-o. Râd!
ApreciazăApreciază
Te subestimezi.
ApreciazăApreciază
Ca să nu am surprize. Ha, ha!
ApreciazăApreciază
Foarta buna strategia !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
eu citind prima parte a povestirii, intentionam sa iti sugerez sa scrii o culegere de probleme :))) dar apoi mi s-a parut deplasat si superficial sa spun doar asta.
cam multe tristeti zilele astea, sau mi se pare mie? si de ce cand suntem tristi cautam sa facem haz de necaz? intrebare retorica – eu asta fac. nu sunt in stare sa plang si atunci ma iau in ras. nici asa nu e bine. cum e bine?
e bine sa fii trist, dar cu masura. care e masura? banuiesc ca e relativa.
cred ca acum sunt trista. mai bine plec.
mi-a facut placere.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu când sunt tristă fac mai întotdeauna haz de necaz. Şi-mi iese… sarcastic. Sau cinic. Şi-mi place. Atât de mult îmi place încât am început sa caut situaţiile astea triste cu lumânarea. Îmi pare teribil de rău că te-am întristat, de fapt nici nu era foarte-foarte trist, era doar o înşiruire de situaţii haioase. Aia cu depresia le-a pus capac şi asta face tot farmecul situaţiilor triste. Cum spunea şi Somewithblue mai sus, nu ştii de unde sare iepurele dar întotdeauna sare. Adică apare, te ia de după umeri şi începe să-ţi şoptească chestii haioase care, vrei sau nu vrei să le crezi, rămân nişte chestii haioase care reuşesc s te scoată din ale tale. Pe mine, între două trenuri şi o hoardă de călători nebuni, mă scot din ale mele excepţiile. Acei „uitaţi ai societăţii” care mă salută cu zâmbetul pe buze dimineata devreme. Eu le raspund si trec mai departe zambind. Ma saluta de dragul conversatiei „o zi buna va doresc” si eu le doresc la fel dar nu indraznesc sa o spun decat in gand, cum poti sa vrei raul unui om? .Sau greviştii. Pe aici oamenii intra frecvent în greva. Aşa au învăţat ei democraţia drept pentru care se exprima liber şi-şi cer drepturile de fiecare dată când cineva vrea să le ia ceva ce e bătut în cuie. Pe aici principiul chestiilor bătute în cuie e la mare modă. Rugina n-a ajuns înca la os. Ieri am dat peste o hoardă de grevişti şi m-am trezit fredonând pe muzica lor cu cuvintele mele. A naibii muzică, mi-a strivit creierul până pe seară când, în disperare de cauza, am deschis televizorul şi am urmărit ştirile. Şi ascultând fără să ascult am înţeles că e bine să mesteci gumă de mestecat; am iesit, am cumparat caci guma de mestecam nu mai era in frigider si aşa am scapat de cântecul greviştilor.Creierul este un organ al naibii de previzibil şi al naibii de adaptabil. Trebuie doar să-i repeţi de câteva ori şi el se pune în mişcare, adaptându-se. În favoarea ta sau în favoarea lui. Eu i-am testat la un moment dat capacitatea de a se adapta schimbând ordinea zilelor. Şi a mers. Acum creierul meu e convins că săptămâna începe marţi. Am câştigat o zi şi asta e minunat , nu?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Prietenă dragă, parcă am presimțit o istorie enervantă pentru tine, astăzi, fiindcă de dimineață, adormită și sictitiră după atâta săptămână, mi-am închipui că tu ești persoana din fața mea care așteaptă metroul.
Și eu beau ceai cu motto, dar nu am răbdare să citesc mereu fraza pozitivă, uneori azvârl plicul fără să-i arunc nicio privire.
Când suntem triști căutam să ne râdem despre asta tocmai ca să ieșim cu bine din negură… Eu, personal, dacă nu mă iau în râs, cad în depresie, așa că mai bine devin mascota povestirilor mele de pe blog, decât să îmi blestem soarta.
Nu e bine să fii trist, ultimule unicorn. Eu cred că e bine să fii bine.
ApreciazăApreciază
Ai un mod foarte sănătos de a trata viaţa. Din păcate (?) nu eram eu. Am pus semnul „acela” pentru că fiecare lucru îşi are latura pozitivă şi latura negativă. De exemplu lucrul acesta, acela de a fi putut fi eu, mi-ar fi permis să te cunosc altfel decât prin cuvinte . Eu am căpătat o dependenţă de cuvinte. Când ratez motto-ul parcă îmi ratez ziua. Şi când îmi ratez ziua fac fix ca şi ţine, o ratez împreună cu alţii. Ratările colective sunt mai amuzante, nu-i aşa? Când îmi ratează alţii ziua, mă agăţ de cuvinte şi-mi revin. La asta sunt bune cuvintele, să fie spuse. Mă gândeam că romanul nostru se va scrie cam tot aşa. Ar fi frumos să existe un şir logic al întâmplărilor. Până una alta eu mă antrenez pe margine făcând din ţânţar armăsar.
ApreciazăApreciază
Exact, și eu tot așa mă antrenez, făcând din țânțar armăsar. Dar am putea și s-o căutăm cu lumânarea, să ne ducem acolo unde sunt peripețiile și să intrăm în bucluc.
Ratările colective sunt amuzante, bineînțeles, te simți mai motivat să faci față, să nu cârcotești.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-ar avea farmec să intrăm singuri în bucluc. Există o atracţie a întâmplărilor neprevăzute, acele întâmplări care ne pun creierul cu faţa la perete, cel puţin timpul necesar adaptării. Ar semăna a trucaj.
ApreciazăApreciază
[…] ca merita să fie […]
ApreciazăApreciază
Mi-a placut tare mult acest text. Citindu-l, am și râs, am și plâns. Așa știu că e un text puternic și fain 🙂
ApreciazăApreciază
Bun venit în cotidianul meu 😉 Trist şi mai puţin trsit. Alb şi negru, ca viaţa… Este curios ca produce asa efect… cum spuneam mai sus, mi s-a părut prea superficial , scris un pic la repezeală. Dar se pare că prea despic firul în patru …
ApreciazăApreciază
Bine te-am re.găsit.
Lasă, și eu sufăr de boala asta…cu despicatul. Și nici nu suntem singurele 🙂
ApreciazăApreciază
Uneori îmi spun că nu-i chiar o boală grea. Îţi permite să vezi lumea … pe o altă lungime de undă. S-o percepţi pe altă frecvenţa. Dacă iintelegi ce vreau să spun 😉 Chit uneori poţi părea ciudat în ochii celorlalţi, ciudat şi neînţeles.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că înțeleg… și chiar dacă nu-nțeleg, tot îmi place 🙂 Și e bine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
profita atunci, starea de bine este o stare rara.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Indeed…
ApreciazăApreciază