Ideea contagierii pozitive

Din seria articolelor “de ce mai cred – încă – în Romania”, aș vrea să lansez astăzi un nou subiect prin care aș dori să dovedesc că schimbarea poate veni din fiecare. Am fost crescută sa cred că trebuie să aștept să se întâmple ceva, să aștept schimbare ca pe ceva dictat de exterior, decis de alții și am fost mirată să constat de-a lungul diverselor experiențe prin care am trecut că a aștepta ceva să se întâmple echivalează într-un final cu un pachet mare, mare de tot de frustrări acumulate.

Spuneam deunăzi într-un context similar că, dacă nu acționăm într-un fel sau altul, vom muri cu toții de cancer sau de AVC sau de atac de inimă măcinați de frustrarea de a nu fi făcut nimic așteptând pur și simplu să se întâmple.

 

Sursa foto : google

Încep cu o poveste adevărată. Acum vreo  12 ani în Franța ne-am mutat într-un nou apartament. Ansamblu rezidențial aproape nou, grilaj, interfon, acces la parcare cu cheie. Totul extrem de securizat și de bine organizat. Cilizatie !  Aproape ireal de perfect. Până a doua zi de la mutare când au  început sa apara  cartoanele și alte diverse deșeuri mari. Am tot căutat în locul acela civilizat în stânga și în dreapta locul dedicat deșeurilor mari și nu l-am găsit. Exista, se pare, o regulă nescrisă a depozitariii deșeurilor mari.

În lipsa locului de aruncat gunoaie mari, am făcut, instictual, în felul dictat de o logica intriseca așezând frumos totul în încaperea dedicată gunoiul, lângă coșul pentru cartoane. La nici 5 minute după, stupoare și rastunarea logicii de fier : sună vecinul din stânga la ușă și începe să urle. Ca nu se face să depozitezi deșeuri în încăperea destinată gunoaielor, că, dacă am decis să trăim într-o comunitate civilizată trebuie să respectăm regulile și să ne conforman, că așa și pe dincolo și să facem bine să ducem toată mizeria aceea în locul dedicat mizeriilor mari.

Îmi aduc aminte că îl privisem pe vecinul din stânga – pe vremea aia habar nu aveam că e vecin – cu stupoare și nervi și un fel de ură creeată instantaneu de felul în care ne anunțase că există reguli. Când terminase de urlat mi-a venit să-i urlu la rândul meu că nu găsisem regulile alea nicicum și pe nicăieri și că ar fi bine să se civilizeze la rândul lui vorbind calm, cursiv și fără accentul ăla imposibil evidențiat și mai tare de volum și frecvența inalta. Cred că ma abținusem, nu mai știu. Probabil dacă nu m-aș fi abținut vecinul ar fi chemat poliția. Căci da, acolo cand îți era lumea mai dragă se apela la poliție. Dar asta e altă poveste.

Revenind la vecin și gunoaie, am reușit până la urmă să elucidam misterul locului prevăzut pentru gunoaiele mari. Gunoaiele marei se aruncau în fața blocului, cum ieșeai din parcare pe stânga, o data la două săptămâni, lunea. “Si între timp? ”- întrebasem căci lunea cu pricină abia trecuse – “între timp fiecare se descurcă cum poate” ne răspunsese vecinul, amintindu-ne în treacăt că vai și amar de viața noastră dacă nu triem corespunzaor gunoaiele. “Stiti, sticlă la sticlă și hârtii la hârtii. Că, de nu, amenzile va mănâncă. Cu fulgi cu tot”. De frica fulgilor, am supravietuit.

Am aflat după aceea că exista pe acolo o meserie ciudată de tot, aceea de a caută prin gunoaie indiciile celor certați cu trierea. Și chiar funcționa. Si se castiga bine.

După întâmplarea asta ne-am transformat bucătăria într-un fel de spațiu de depozitare a gunoaielor în așteptarea depozitării finale. Au existat, timp de 10 ani :  pungă cu hârtii și cartoane , pungă cu borcane si sticle – toate spălate în prealabil și pungă cu plastice. În plus de coșul de gunoi “normal” pentru tot restul. N-a fost plăcut și nici estetic căci era vorba de o bucătărie extrem de mică dar a fost așa cum prevedea legea.

Ceea ce am vrut să spun prin această poveste este că, de voie, de nevoie, ne obișnuim și apoi aplicăm. Revenită în România am fost mirată să constat că se arunca totul la un loc. Îmi venea, din obișnuință, să depozitez dar aș fi depozitat degeaba că-n România nu există coșuri speciale la nici un colț de stradă. Am aflat apoi că există centre de triere centralizate – parcările de la Carrefour de exemplu – dar mi se păruse un pic peste mână să fac 5 Km ca să triez selectiv. Este fix ce spuneam în alt articol –fara să vrei, te lași duși de val. Și apoi, la un moment dat, am văzut oamenii aceia care veneau în parcare la Carrefour cu portbagajul mașinii plin de gunoaie și mi-am adus aminte de o întâmplare similară în Germania. Acolo, acum vreo 10 ani, se lua gunoiul o data pe luna. Punct. În rest … fiecare se descurca cum putea. Aveam prieteni care locuiau la granita cu Franta, pentru ei era realiv OK. Nu știu cum se descurcau cei care locuiau departe de granițe. Revenind la România: nu există legi, există doar spiritul civic al oamenilor. Și pe cuvânt de onoare ca se ia. Spiritul. Mi-a plăcut teribil să urmez puterea exemplului dat de alții, este de o mie de ori mai înălțator să faci un gest pentru mediu din proprie voința decât silit de paznicii respectării regulilor. Împinsă de rușinea de a mă fi lăsată dusă de vălul comodității, în 2018 îmi voi relua vechile obiceiuri – obligatorii – din Franța. Am început deja în 2016 prin a colecta toate resturile menajere și a face compost într-o groapă în grădină. În 2018 voi (re)începe să adun sticlele de plastic separat de hârtii și cartoane și le voi duce la punctele de colectare. Pentru că, dacă nu acționăm într-un fel sau altul vom muri cu toții de cancer sau de AVC sau de atac de inimă măcinați de frustrarea de a nu fi făcut nimic așteptând pur și simplu să se întâmple.

Dacă vreți să faceți la fel și reușiți să faceți la fel, spuneți mai departe. Poate reușim să ne molipsim în mod pozitiv. Eu m-am molipsit de aici. Mi-a plăcut ideea și am decis să o transmit mai departe. Nu, nu pentru concurs. Pentru ideea contagierii pozitive.