Restul fusese varză că toată lumea râdea


Iau liftul de la etajul trei să urc la zece și-n lift dau de Petru, prieten bun cu Mircea. Fața lungă, ochii una cu linoleumul în pătratele galbene. Până la etajul cinci nu-l întreb nimic, de jenă . La șase îmi iau inima în dinți și-l întreb cum a fost ședința. Petru ridică ochii din linoleum și nu spune nimic până la opt. La opt îmi spune că sedinta fusese groaznica. Înțelesese totul pe dos și răspunsese complet aiurea. O sală întreagă îl privise ciudat, cam asta fusese sedinta.

Citește în continuare „Restul fusese varză că toată lumea râdea”

Roata


Nu se știe niciodată când e să faci roata, începi ziua ca și cum n-ai face roata, o începi mohorât, îți bei cafeaua numărând norii, sorbi până la ultimul nor, că nu-i frumos să-l lași cu ochii-n soare, ar da să plouă, dar apare soarele, pleci, te duci, te cari, te doare spatele, cumva de la umeri în jos spre stânga, dai vina pe pat. Prea tare, prea moale, prea mare, prea.

Citește în continuare „Roata”

De estetică nu putea fi vorba că era complet inutilă


Mă uit la Mircea cum tace și mi-l imaginez patron. Lui Mircea i-ar sta bine ca patron, are prestanța necesară unui patron și ceva calități de a face oamenii să-si iasă din găoace. Asta cu găoacea i-a inoculat-o lui Mircea unchiul din partea mamei, nenea Somi, marinarul. ȘI Mircea la randul lui se străduia s-o inoculeze mai departe. Cum prindea momentul potrivit, Mircea expunea liber benefacirile ieșirii din găoace.

Sandu de exemplu, prieten bun cu Mircea, nu era adeptul ieșirii din găoace. Sandu era un mic soldat în rând cu soldații din jurul lui. Om rânduit la blocul lui, soție frumoasă, copii frumoși, un câine și o pisică frumoși și ei, un apartament la etajul 3, patru camere și o baie mică la capatul culoarului, mereu ocupata, un balcon mic. Bloc din perioada comunistă cu lift mic și strâmt în care Sandu rămăsese blocat de cinci ori în decurs de 10 zile. Cu casa scărilor zugrăvită ultima data pe vremea lui tanti Sanda, administratoara care murise într-o vineri ploioasă de toamnă și de atunci nu se mai adunase majoritatea necesară lucrărilor de menținere a spațiilor comune.

Citește în continuare „De estetică nu putea fi vorba că era complet inutilă”

In spatele unui “comptoir” alb


Cu Mircea ne știm demult. De pe vremea când lucram amândoi la tarabă. El vindea blugi eu discuri de vinil. Terminasem facultăți prestigioase amândoi dar vremurile erau dure.

Într-un fel sau altul, fiecare se descurca cum putea. În fiecare dimineață Nina, o fată drăguță cu zâmbet suav și plete negre trecea strada și le făcea cu mâna celor doi băieți de la cafeneaua din față. După ce le făcea cu mâna, Nina intra în cafenea și comanda, ca de obicei, trei cafele negre și un cappucino. Cafeaua Ninei era ritualul zilnic al dimineților la tarabă. Sorbeam din cafeaua neagră și priveam cu Mircea  piața cum se umple. Încă de atunci Mircea era de părere că oricine ar trebui să-și permită o ceașca de cafea bună.  Obrajii lui Mircea erau deja alungiți și puțin oblici. Când se încrunta în gândurile lui, Mircea aducea déjà a chinez dus pe gânduri. Îi spusesem în nenumărate rânduri lui Mircea că asemănarea este evidenta și Mircea îmi răspunsese în nenumărate rânduri că figura aia de chinez dus pe gânduri o avea de la unchiul din partea mamei, nenea Somi, marinarul.

Citește în continuare „In spatele unui “comptoir” alb”

Definiția frumuseții în accepțiunea mea


Lui Mircea îi place de Ana. Pe Ana ar fi trebuit să o cheme Luminița dar tatăl Anei a preferat Ana. Luminița ar fi fost pea greu de pronunțat. Românii ar fi reușit dar alții nu. Există mereu probleme cu « tz »-ul pentru că « tz »-ul este specific românesc. Ana are ochii mari și verzi, ochii aceia care străpung fără să-și dorească să străpungă. Mircea nu a fost primul străpuns dar a rezistat cel mai mult străpungerii. Prospețimii Anei. Adică a insistat. Cafea, zâmbete, dulcuri, analize societale, impresii de călătorie, mici cadouri nevinovate. Cam așa s-ar putea rezuma rezistenta lui Mircea la Ana.

Eu și Ana ne-am cunoscut într-o joi. Ziua perfectă întâlnirilor de-o viață. Există oameni care te atrag, oameni despre care știi că poartă cu ei o parte din tine. Oameni din care știi – fără să știi –  că faci parte. Oameni cărora le aparții pentru o viață.

Citește în continuare „Definiția frumuseții în accepțiunea mea”

Aș fi plantat singură brânză


Stă încă să plouă. Vreme de stat în casă și ronțăit « cașcavale » . Mircea nu le are cu pluralul. De cand s-a intors din Franta a uitat unele chestii. De atunci au început să tot apară „brânzuri”, „cașe”, „cașcavale”, „urduri”și toată gama. Mircea tace în continuare. S-a agățat el de ceva acolo în mintea lui și nu-i mai dă drumul nici mort. De ce i-ar da drumul? Încerc să-I străpung obrazul drept cu privirea, să ghicesc de ce a rămas atât de prins dar nu reușesc să dau de esența prinderii. Mircea nu are obrajii pufoși, genul de obrăjori pe care să-i atingi de drag de pufoși ce sunt și care să-ți aducă aminte de pufuleții de pe vremea bunicii, când bunica te punea să ieși cu vaca la păscut, “dar să ai grijă să nu “crepe” vaca de atâta trifoi” și tu aveai grijă să nu “crepe” și vaca nu “crepa” că era păcat să “crepe” vaca că vaca dădea un lapte bun cu aromă de flori din care bunica făcea cașul ăla delicios de ți le topea în gură și cereai “înca o bucată” și bunica se bucura că ceri, că te mai rotunjești și tu, să devii la fel de pufos ca pufuleții de pe vremea ei.

Citește în continuare „Aș fi plantat singură brânză”

De la etajul cinci al imobilului de sticlă


Marți, 14. Azi este o zi un pic prea gri pentru luna martie dar au fost zile și mai gri și au trecut după un pahar cu apă rece și proaspătă de izvor . În fiecare dimineață beau un pahar cu apă rece și proaspătă. Este un ritual pe care mi l-am impus de când am observat că apa de izvor dis-de-dimineață pe stomacul gol mă trezește. La ora șase-treizeci e al naibii de greu să te trezești. Nu-ți vine și pace. Te agăți cu ambele mâini de visul ăla mișto și de senzația aia mișto și mototolești și mai tare perna. Îți tragi și plapuma peste pernă poate-poate s-o petrece vreo minune dar minunea nu se petrece.

Citește în continuare „De la etajul cinci al imobilului de sticlă”

Vai de noi !


Ieri, în avionul de la Bruxelles spre București, numai lume bună. Costume, cravate, rochii asortate. Eu, în blugi rupti, frânta. Pe locul de la culoar. Vin prima din rând , îmi așez bagajele, mă așez, iau o carte să citesc. Să nu adorm, zic. Apare omul de la geam, costum, cămașa albă, fără cravată. Mutră lungă. Își aranjează ostentativ bagajul în față că deasupra nu mai era loc. Ostentativ se uită la mine și eu nu pricep unde bate. Nu de la bagajul meu i se trage lipsa de spatiu. Apoi bufneste că vrea să treacă, „imperativ – vrea – sa – treaca!”. Mă ridic , îi fac loc, trece. Apare încă un tip, omul de la mijloc, costum cravată, puțin mai în vârstă, puțin mai simpatic, un fel de subordonat al aluia de le geam, face tot ce ala îi cere. Mă roagă să-i fac loc să treacă, îi fac. Cei doi schimbă ceva vorbe, adorm.

Citește în continuare „Vai de noi !”

Cum am simulat cutremurarea


Pe la șapte și ceva, opt fără un sfert mi s-a făcut foame. Am zis să nu arunc varza așa că am încălzit varza și mi-am luat și o felie de pâine și m-am așezat tacticos la masa mică și, aplecată, am început să mănânc. Pe la șapte și ceva-aproape-opt a început să zbârnâie telefonul de nu se mai oprea. Am lăsat farfuria pe masa mică și furculița pe farfuria albă, am apucat telefonul cu mână dreaptă și am citit acolo că s-a produs un cutremur dar trebuie să rămân calmă. Știam că aplicația detectează cutremure, citisem când o instalasem, fusese unul dintre scopurile vizate de cei ce o concepuseră. În pofida mesajul am lăsat baltă varza, am apucat motanul și am căutat grinda. Chestia e că nu știu dacă am găsit-o, m-am oprit defapt la primul toc de ușă așteptând să se producă. Citisem că durează máximum 30 de secunde până se produce din momentul în care primește “bîzzz »-ul”. După un minut de stat sub tocul ușii am zis că poate ar fi mai bine să ies în grădină și mi-am cautat paltonul că venise seară și se lăsase frigul. În ciuda celor 10 grade pe scare Richter anunțate mă mișcam fluid, doar puțin tremurat. Motanul se plictisese la mine în brațe și voia “jos”. Am încercat să-I explică că ar trebui să fie cutremur dar nu m-am făcut înțeleasă. Cinci minute mai târziu mă întrebam încă dacă ar trebui să ies în grădină sau ar trebui să aștept să văd dacă « se mai produce ».  Într-un final am decis că e mai bine în casă și, pentru că 10 grade pe scara Richter părea exagerat de mult, am tras concluzia ca era un bug. Sau o farsa. Sau o eroare umană. In fine orice dar nu cutremur. Între timp se dăduse disclaimer pe Facebook ceea ce mă linistise un pic și lăsasem motanul să-și vadă de ale lui. L-am pus pe pat și a început să toarcă. Varza se răcise și se făcuse déjà opt.

Citește în continuare „Cum am simulat cutremurarea”