Fără categorie

România este o țară în care nu se mai poate trăi?


Astăzi aș vrea să vorbim despre frustrare și speranță. Despre închidere și deschidere. Despre a vedea doar în propria ogradă și a privi peste gardul vecinului. Despre a pleca mereu capul și a păși mereu țanțos printre ceilalți.

Am citit un articol în care cineva se plângea de țara asta. Am mai citit un articol în care cineva se plângea de țara asta. Citesc multe articole în care cineva se plânge de țara asta. Lista plângerilor e lungă, grea și adevărată. Oamenii sunt frustrați căci oameni sunt doborâți de sistem. Oamenii sunt obosiți să stea la cozi la ANAF de 3 ori pentru același lucru, să nu aibă o școală decentă pentru copii, să moară cu zile, să înghită neghiobiile cotidiene ale celorlalți. Frustrarea naște monștri și monstruleții ăștia mici crează demoni.  Demonii le șoptesc din ce în ce mai des oamenilor să lase naibii țara asta și să plece. Din șoaptă în șoaptă demonii transformă visele în realitate și oamenii pleacă.

Continuă lectura

Anunțuri
Standard
Fără categorie

Sunt incapabilă de a înțelege farmecul ascuns al poeziilor


Am ajuns la concluzia că am devenit – sau poate că mereu am fost fără să îmi dau seama? – incapabilă de a înțelege farmecul ascuns al poeziilor și de a discerne valoarea unui vers de calitate. Cineva spunea că poezia se trăiește, că este nevoie de o anumită stare pentru a creeă versul care să trezească. Că nu oricine poate creeă prin scriere emoția aceea necesară citirii. Rămânerii.

Continuă lectura

Standard
Fără categorie

Unul pe față, altul pe dos


Eram la Gaborone de luni seara. Călătorisem vreo 15 ore de la Paris până la Johannesbourg si, în aeroport la Johanesbourg,  ațipisem pe un scaun de plastic alb. Mă trezise John, colegul. El trăise 3 ani în Africa de Sud, știa aeroportul acela pe de rost și, ca să nu adoarmă la rândul lui, alesese un „bistro Parisien” și o bere. Mă trezise cu 10 minute înainte de decolarea spre Gaborone cu un vioi „ce faci, nu vii?” care-mi ucisese brutal tot zen-ul.

Continuă lectura

Standard
Fără categorie

În multinaționale NU se comunică în mod robotic (*)


 

Am 45 de ani şi lucrez într-o multinationla din nordul Bucureştiului. Există foarte mulţi oameni care au o părere execrabilă despre multinaţionale şi consideră corporatiştii drept nişte plictisiţi în spatele unor ecrane cu orientare vest – nord est.

Ecranul meu e orientat sud şi sunt o corporatistă atipică. Bat lumea în lung şi în lat, vorbesc 3 limbi la perfecţie şi-mi place să descopăr oameni dispuşi să renunţe la sloganele privind corporatiştii.

Continuă lectura

Standard
Fără categorie

Ce am învățat de la Superblogul din toamna asta   


În primul și primul rând am învățat că există oameni care te susțin și care te apreciază datorită scrierilor tale. Oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată și care totuși te susțin. Oameni cărora le mulțumesc că există.

Camelia, AdrianaGi, Catalina, Raluca, Madalina, Ioana, AguOlga

Am învățat că este foarte greu să scrii despre anumite lucruri, uneori de-a dreptul imposibil chiar, că devine obositor când scrii de N ori despre același lucru, că despre anumite lucruri este o adevărată plăcere să scrii, că imposibilitatea de a scrie despre anumite subiecte se dovedește până la urmă falsă, că, încercând să treci peste imposibilitatea de a scrie pe anumite subiecte, îți îmbogățești până la urmă cultura generală.

Copac

 

Continuă lectura

Standard
Fără categorie

Există, “dincolo de orizont” comportamente explicate de criterii intriseci factorului “uman” din fiecare


Una dintre cele mai mari dezamăgiri la ediția din toamna 2017 a Superblogului a fost lipsa de apreciere din partea juriului a articolului scris cu ocazia lansării filmului   „Dincolo de orizont”.

L’image contient peut-être : nuage, ciel, arbre, plein air et nature

Tema propusă de sponsor era una simpatică, orginalăa, creativă, pe scurt o temă fix asa cum trebuie pentru un concurs de blogging creativ.

Continuă lectura

Standard
Fără categorie

În așteptarea contextului


Mi se pare cunoscut tipul din fața mea. Se pare că există un sentiment de reciprocitate, pare că-i par la fel. Deschid Linkedinul și-l caut după nume. Îi privesc poza, puțin mai tânăr, dar parcă el e. El continuă să mă privească pe furiș, îndrăznesc să-l abordez, el e, fost coleg de liceu. Trenul vine, trenul pleacă, traseu comun, ne povestim viața. El, plecat în Anglia, eu, în Franța, amândoi în vizită în România, la rude. Din vorbă în vorbă, ajungem la “și pe unde mai lucrezi?” și îmi spune că la o companie parteneră “Airbus”.

Continuă lectura

Standard