Aș fi vrut să pot fi un om de mijloc dar n-am putut


Prefer sincer locul dispre culoar. E în general mai aerisit și predispune unui anumit tip de evadare mentala printr-o viziune puțin mai deschisă asupra lucrurilor. Desigur, cum totul este relativ, orice loc dispre culoar se poate transformă rapid într-un veritabil coșmar de „puncte de vedere” diferite sportiv argumentate cu coate nevinovate în spinare, încălcări de „spatiu vital” în anumite contexte de trafic peste capacitatea calculată, atingeri mai întotdeauna teoretic nevinovate, dar numai teoretic, etc, etc.

Evit pe cât se poate locul de la mijloc, din exact inversul argumentelor listate mai sus. Consider că, pentru a putea revendică poziția de mijloc, e nevoie de o doză de smerenie caracteristică spiritelor elevate, acele rărițați capabile de a-și părăsi temporar propria condiție pentru a capta puncte de vedere diferite întru interesul comun, de a depăși superficială atașare la un ego predefinit și a discerne astfel într-un mod tangibil obiectiv bobu’ bun de cel mai puțin bun, de a nu se atașa propriilor idei cu încăpățânarea celui ce-și trăiește ultima clipă de glorie.

Scufundată într-o lume paralelă rezemam la un moment dat un scaun în picioare, încercând pe cât posibil limitarea spațiului ocupat la strictul necesar. Respectul față de ceilalți inoculat fiindu-mi de la cea mai fragedă vârstă, nu-mi puteam și pace depăși condiția de a face așa cum mi s-a spus că e bine să fac.  Sao cup doar atât cât trebuie. Un mai mult decât am nevoie. La un moment dat mi-am simțit lumea ocupată de o prezența străină,  invadatoare, o masă compactă apărută de pe niciunde tăvălindu-mi intrusiv liniștea interioară, acaparându-mi încet-încet aerul spațiul, scaunul, piciorul stâng, piciorul drept.

Femeia mă călca pe nervi la propriu.

maini

Mi-am abandonat pentru un moment lumea și gândurile și m-am trezit ripostând violent, călcând la rândul meu spații, picioare stângi, mâini, sacoșe, picioare drepte, invocând într-un fel de bolboroseală intraductibila dreptul la replică și contra-atac, învăluită de jur împrejur de  certitudinea incontestabilă a rolului furat dar ne-asumat. Mă luptam cu morile de vânt și asta mă enerva teribil. Pe principiul laș „cel mai deștept cedeaza” mi-am acceptat într-un sfârșit incapacitatea de a mă poziționa la nivelul intrusului și am cedat locul admonestând în trecerea condiția umană și multitudinea nivelelor de evoluție.

Agățată undeva între două bare și un scaun, între două sacoșe dolofane și un pardesiu neglijent lăsat să măture toată mizeria celorlați, mă simțeam învinsă de lipsa de certitudini a celorlalți, de lipsa de repere comune, de nepăsarea și sălbaticul neîmblânzit de supraviețuire brutală pe care o anumită doză de educație mi-l reprimase demult și de tot. Mi-aș fi dorit să înțeleg actul femeii, să-i pot explică într-un fel sau altul dorința sălbatic transpusă în fapte de a cuceri teritorii încă necucerite, teritoriile altora. Mi-aș fi dorit să pot urca sau coborî nivele, să pot înțelege contexte, să pot explică comportamente. Aș fi dorit să-mi argumentez lașitatea altfel decât privind în direcție opusă pe principiul „nu mai văd, nu mai exista”.

Aș fi vrut să pot fi un om de mijloc dar n-am putut. Căci nu stiu înca sa accept intotdeuna poziția cu totul și cu totul inconfortabilă a intersecțiilor, a conflictele, a ușilor trântite, a telefoanelor trântite, a viețile trântite … ma încarc in fiecare zi cu o doza infima de umilinta … poate, poate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s