De la etajul cinci al imobilului de sticlă


Marți, 14. Azi este o zi un pic prea gri pentru luna martie dar au fost zile și mai gri și au trecut după un pahar cu apă rece și proaspătă de izvor . În fiecare dimineață beau un pahar cu apă rece și proaspătă. Este un ritual pe care mi l-am impus de când am observat că apa de izvor dis-de-dimineață pe stomacul gol mă trezește. La ora șase-treizeci e al naibii de greu să te trezești. Nu-ți vine și pace. Te agăți cu ambele mâini de visul ăla mișto și de senzația aia mișto și mototolești și mai tare perna. Îți tragi și plapuma peste pernă poate-poate s-o petrece vreo minune dar minunea nu se petrece.

De la etajul cinci al imobilului de sticlă privesc cele două clădiri de sticlă din față. Este exagerat să spun că-s clădiri de sticlă dar așa li se spune :  “clădirile de sticlă” din cartierul de sticlă în care  funcționează, ca niște roboți, oamenii de sticlă. Eu funcționez dar nu-s de sticlă. Oamenilor le place să exagereze, punct. Pe geamurile mari de sticlă se scurg picuri mici și cineva dă cu un aspirator gălăgios pe o mochetă albastru-închis. Dar nu contează culoarea, contează că aspiratorul face zgomot și omoară tot „zen”-ul creat de picurii ce se scurg pe geamurile mari de sticlă. Nu știu de ce dă omul acela cu aspiratorul dis-de-dimineață, probabil pentru că vrea și el să se trezească într-un fel sau altul. Dacă aș știi cum îl cheamă l-aș striga și i-aș oferi un pahar cu apă rece și bună de izvor  și i-aș spune s-o bea. Ca merge la sigur. Te trezeste garantat si nu mai ai nevoie de aspirator. Ar fi câștigul de ambele părți. El că s-ar trezi, eu că n-ar mai trebui să suport zgomotul acela infernal.  Dacă omul acela fără nume ar refuza apa, i-aș oferi o cafea. Dar, pentru că nu știu cum îl cheamă pe omul acela fără nume, trebuie să renunț. Dacă n-ar ploua atât aș aplica tactica celui care nu știe cum îl cheamă dar se face că știe. Uneori așa e în corporații, trebuie doar să dai impresia că știi și restul curge. L-aș lua așa, fără să-i spun pe nume, “uite ce bine miroase aici, nu-ți face cu ochiul aroma asta de cafea proaspătă și bidonul asta cu apă rece din care poți să-ți iei cât dorești ca să economisesti? “ Sau, și mai mult, dacă l-ar înspăimânta ideea de bidón i-aș spune  „uite ce la modă au redevenit sticlele din sticlă !”  Și nu este deloc  exagerat că i-as spune “sticle din sticlă”, nu e deloc ca și cum i-aș spune clădiri de sticlă știind că doar așa li se spune  ”. Și omul acela fără nume s-ar trezi și s-ar dezmetici, ar lăsa aspiratorul pentru mai târziu și aș putea și eu să las picurii să picure și să-mi văd de ale mele.

De ceva vreme am instaurat un ritual al dimineților-devreme. În general ajung prima și pregătesc cafeaua. 5 lingurițe medii cu vârf și apoi apa până număr la 80. Uneori număr prea repede și atunci iese o cafea tare, profundă, neagră, cu efecte ce bat undeva până înspre ora trei. „Cafea la birou”, cum ar zice Mircea.  În general însă număr mediu și iese de opt porți medii pe care le savurez apoi conform ritualului matinal. La început eram trei agățați de ritualul ăsta matinal, acum suntem din ce în ce mai mulți. Azi am vorbit despre idei. Ne place să pornim de la ceva și să ajungem la altceva. Astăzi cineva a lansat o discuție în jurul a „ce se mai poate face” și fiecare ne-am gândit în felul nostru că e foarte important ce anume întrebi. Că oamenii răspund în general pe lângă dar așa, dintr-o vorbă în alta se ajunge la rezultate neașteptate.  De exemplu chestia cu apa. Un element fără de care nu se poate. N-ai cum fără. Era o vreme, atunci, demult, când curgea la robinet caldă și practic imposibil de băut. Atunci au apărut pe piață sticlele de plastic cu apă îmbuteliată. Imediat după, a apărut moda cu sticlele cu apă. Sticla de apă ca accesoriu asortat la activitățile zilnice. Sticla de apă ca element vestimentar. Asta a fost atunci, imediat după. Apoi cineva s-a gândit că-s prea multe sticle mici și a inventat bidoanele mari. Din care să iei cât vrei, când vrei. Și așa s-a creat dependența de bidoane. Acum oriunde mă duc, în orice spațiu închis, caut bidonul.

Apoi cineva s-a gândit că uneori sunt bune și sticlele că nu poți umbla cu bidonul după tine tot timpul. Adică uneori se poate, alteori nu. Și asta e tot farmecul întrebării. Pleci de la robinet și ajungi la apa de izvor îmbuteliată în sticlă. Ideea este să ai soluție la orice context. Și asta se numește flexibilitate. Uite, de exemplu chestia asta cu ritualul de dimineață. Dacă n-ar exista apa aia care să mă trezească și cafeau de după, n-ar exista idei. Și fără idei sunt șleampătă. Privesc în gol și mă gândesc de unde am plecat. Demult si de departe. Dacă nu era apa aceea rece și pură nu mă trezeam și dacă nu mă trezeam nu mai pregăteam cafeaua și dacă nu pregăteam cafeau nu socializam și dacă nu socializam … ei bine dacă nu socializam nu aveam spor la imaginat chestii.

Îl privesc pe Mircea cum tace. Sigur îi coace ceva mintea că altfel ar spune un banc, o glumă, o chestie legată de buget, taxe, pensii, inegalitati sociale, în fine, ar spune ceva. Dar Mircea tace și soarbe. E bine când Mircea tace pentru că așa mai pot și alții să spună ceva. Mă uit la Mircea și îi mulțumesc cafelei și apei din bidon. Asta da idee să-l faci să tacă pe Mircea. Și când Mircea tace, vorbesc pe rând, alții.  Și când toți ceilalți vorbesc pe rând e bine pentru că așa, pe rând se produc ideile. Una cate una.. Dintr-o idee în alta se oprește și ploaia și geamurile alea mari se usucă și se văd în zare munții.

Povestea acestui text aici

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;De la etajul cinci al imobilului de sticlă&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s