Fără categorie

Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța


În curând se face anul. Am trecut prin canicula aia prin care toți se tem să treacă, cu mâinile transpirate pe o bară gri de plastic, ascultând oamenii transpirați spunând că există climă, dar că șoferii sunt șmecheri și nu vor să existe climă, ca să economisească la benzină și să le mai iasă și lor de-un „extra” la sfârșit de lună. Că-i tare greu cu canicula, opt ore la temperatura aia cine-ar rezista? Păi, ar rezista, dacă ar merge clima. Am chicotit în gând, spunându-mi că românu-i așa cum trebuie să fie în contextul în care se poate să fie așa. Adică se adaptează la ceea ce se poate și la ce nu controlează nimeni. Că dacă nu controlează, de ce n-ar profita? Un pic de colo, un pic de dincolo până iese de-un adaos drăguț. Ce contează că se învârte în cerc, cauza căutând efectul sau invers? Important e să iasă. Restu-i praf.

De-ar fi fost să fie în Franța, așa ar fi ieșit un scandal teribil, de s-ar fi vorbit zile în șir pe posturi de televiziune, pe posturi de radio, pe facebook, bloguri și alte canale de comunicare. Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța. Și foarte bine că nu mai sunt în Franța, că acolo îmi anchiloza creierul de atâta repaos. Adică de atâta stat pe tușă și așteptat să se petreacă totul confrom regulilor în prealabil stabilite. Că de excepții nu era vorba să fie decât foarte rar. Și atunci venea chinezoaica de la unu la ușă-mi să spună că-i interzis de lege zgomotul după șapte seara și degeaba îi explicam eu că „încă două găuri și gata, că-i chestie gravă și neprogramată”, că ea tot chema poliția. Că aşa era regula.

gratar

Am trecut și prin zăpezile acelea de mi le doream cu atâta dor acum un an. Zăpezile alea de se închideau școlile și se închideau și fabricile și rămâneau deschise doar derdeluşurile. Am înotat prin zăpada albă și rece, și moale, și până la pulpă, până la strada principală, de-mi simțeam mușchii crăpând și cizmele gemând. Strada principală era un pic deszăpezită, dar era bine că era în condițiile date. Ninsese peste noapte și nu anunțase nimeni niciun fel de cod. Și pentru că nu anunțase nimeni, nu se pregătise nimeni. Că de când cu codurile așa e. E mereu vina lor. Nu mai contează că iarna, în general, ninge și vara nu. Și atunci ninsese bine. Căzuse peste noapte de îngropase orașul într-o plapumă albă, rece, moale și pufoasă. Mai mare dragul să-ți petreci dimineața prin ea. M-am mirat bucuroasă că circula autobuzul respectând intervalul stabilit. În stație nu existau liste cu intervalele stabilite, dar eu știam că există intervale de astă vară când mă fugărise un câine. Era primul câine care mă fugărea și mă speriasem atât de tare, că nu-mi mai trebuise cafea. Mă simțeam gata de atac şi fără ea. Și atacasem. O tulisem spre strada aceea principală să scap de câine și-într-un sfârșit scăpasem de câine în autobuzul de 7:10, chit că plecasem pentru ăla de 7:20. De atunci aflasem de intervale. Din zece în zece minute. În Franța existau liste cu intervale, dar nu prea se respectau. Dacă ningea, nu se mai respectau nici autobuzele. Adică intrau toți într-un fel de grevă impusă de condițiile meteo defavorabile. Acolo însă știam că-n caz de grevă meteo se poate lucra de acasă. Aici nu se poate justifica lucrul de acasă din cauza autobuzului care circulă oricum.

Când am ajuns la serviciu, am fost aplaudată. Mai mare dragul să jungi la serviciu în astfel de condiții. Nu mai existau cărări, exista o luptă de supraviețuire cu mașinile. Adică eu înțelesesem că e greu cu frânatul și mă trăsesem cât mai pe margine și din cauza aceasta ajunsesem pe la 9. Cei ce putuseră să vină în metrou ajunseseră pe la 9 fără un sfert. Era atât de multă zăpada și atât de frumos ningea, că nu m-am putut abține să nu mă gândesc că-n Franța n-aș fi putut profita de senzația aceea de solidaritate a celor ce au înfrânt condițiile meteo în pofida vremii. Cafeaua am luat-o în fața clădirilor acelea noi de birouri pe care unii le detestă. Mie mi se păreau atunci calde și datorită culorilor vii în contrast cu marea de zăpada albă. Am făcut poze cu muntele acela de zăpadă și le-am trimis colegilor din Franța. Să vadă și ei ce frumoasă e iarna în România. Doar-doar s-ar declara o grevă meteo și am putea lucra de acasă. Un pic, cât să treacă „episodul cu pricina”.

Prima remarcă pe care am avut-o în urma  pozelor a fost că „ce tinere suntem”. Adică la telefon păream mai mature, eu și colegele? Sau pentru că lucrăm cu seriozitatea unor oameni în vârstă? În orice caz, prima remarcă pe care am avut-o ignora cu mare precizie marea-aceea-munte-de-zăpadă. Ciudat. Într-un final, am reușit să obținem condițiile acelea de grevă meteo, dar pentru că insistasem mai mulți că-i greu cu autobuzele, și străzile, și trotuarele, mult mai greu ca-n Franța. Că acolo, la grosimea aceea a păturii albe, reci și moi, se declara calamitate națională și se încetinea totul. Sau se oprea totul. Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța. Și foarte bine că nu mai sunt în Franța, că acolo îmi anchiloza creierul de atâta repaos. Adică de atâta stat pe tușă și așteptat să se petreacă totul confrom regulilor în prealabil stabilite.

În curând se face anul și constat că uneori e bine totuși să existe reguli. Adică dacă tot plătești parcarea, măcar s-o curețe de zăpadă. Dar de ce ar curăţa-o? Ce, e treaba portarului s-o curețe? Treaba portarului e să verifice că n-ai tras la Xerox permisul de intrare și ai ocupat fără să plătești locuri pe care alții le plătesc și pe care tu le ocupi și ei nu le mai pot ocupa că nu mai e loc de tine. Nu e treaba portarului să curețe zăpada, e problema ta că n-ai făraș. De unde dracu’ să știi că trebuie să mergi cu fărașul după tine? Că „dincolo” nu se plimba nimeni cu fărașul după el. Dar „dincolo e dincolo” și aici fărașul e obligatoriu. Parcarea nu. Că noile clădiri din sticlă, de le detestă unii, au foarte puține locuri de parcare, că ar fi costat prea mult să aibă atâtea cât trebuie. Sau poate că nu de aceea, dar alt argument n-am găsit încă. Cert este că parchează toți pe unde apucă. În Franța nu apucau nici să zică „pește”, că luau amendă. Acolo e foarte strict cu locurile de parcare, căci acolo parcările sunt multe și scumpe și dacă nu-ți convine, n-ai decât să vii în metrou. Cam asta ar fi. Dar asta este acolo și aici e aici și lumea preferă să vină în mașină că-i mai comod și merge clima și nu trebuie să se înghesuie cu toți nespălații ăia de-ți mută nasul. Vara, că iarna e la fel de aglomerat, dar nu miroase aşa de tare.

Articolul integral  aici : http://www.catchy.ro/dar-franta-i-franta-si-eu-nu-mai-sunt-in-franta/107993

Anunțuri
Standard

2 gânduri despre „Dar Franța-i Franța și eu nu mai sunt în Franța

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s