Nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor


Las hohotul deoparte și cad pe gânduri. Mă gândesc logic și fac analogii. Ca să poți spune ceva pe Facebook, trebuie să ai cont. Dar și la teatru trebuie să-ți iei bilet și sala de spectacole e spațiu public. Când te întâlnești cu prietenii în jurul șemineului și povestești vrute și nevrute și mai spui un banc și încă unul și tot așa, se zice că nu-i spațiu public. Pentru că ești la tine acasă cu prietenii tăi și nu te aud decât ei, prietenii tăi. Pe Facebook se zice că ești cumva tot la tine acasă. Cumva. Adică ți-ai creat un cont și ai început să publici. Dacă decizi să publici într-un spațiu restrâns, este așa, ca în jurul șemineului cu prietenii. Cumva. Problema cu facebookul este că prietenii pot da „share” la ce ai spus tu acolo, în jurul șemineului, și prietenii prietenilor pot da „share” și tot așa. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tu ai spus ce ai spus în jurul șemineului. În casa ta, în jurul șemineului tău, cu prietenii tăi. Spațiu privat. Faptul că „prietenii au răspândit vestea” este ca și cum și-ar fi încălțat cizmele, ți-ar fi urat toate cele bune și ar fi plecat pe la casele lor. Și apoi, a doua zi, sau poate a treia sau a patra zi, asta nu e foarte important, s-ar fi întâlnit cu alți prieteni, în jurul unui alt șemineu, și ar fi spus mai departe ce le spuseseşi tu în jurul șemineului tău. Adică de bine, de rău, neutru. Cu cuvinte frumoase sau mai puțin frumoase.

Și dacă le-ai fi spus un banc cu polițiști și te-ai fi trezit cu o amendă pentru injurii la adresa ordinii publice, cum ar fi fost ? Păi, ar fi fost rău, ca pe vremea împuşcatului. Adică, ca și cum te-ai fi așteptat să te trezești cu securitatea la ușă, că tu credeai că ești în jurul șemineului tău, cu prietenii tăi și când colo… Nici prietenii nu mai sunt ce-au fost odată.

Las în continuare hohotul ăla pe mai târziu, că începe să mi se facă frică. Dar poate amendaţii de la Târgu Jiu n-au comunicat în jurul șemineului în centrul restrâns al prietenilor. Poate că și-au expus bancurile așa, public, și aici ar fi cam ca la teatru când spui un banc cu polițiști și primești amendă că te-a auzit unul de pe rândul din faţă, s-a simțit cu musca pe căciulă și apoi s-a simțit dator să-și facă meseria. Că sigur a auzit și vecinul din stânga și cel din dreapta și poate chiar și ăla de peste două rânduri mai sus sau mai jos. Că doar ești la teatru și e spațiu public și nu se face să spui bancuri cu polițiști într-un spațiu public. Și iar mi se face frică și încep să simt ciudat, ca pe vremea împuşcatului când nu îndrăznea nimeni să mai zică nimic de frica „prietenilor” sau a „vecinilor”.

Chestia cu amendaţii de la Târgu Jiu e cu dus și întors.

Dusul ar fi că nu e normal să jignești, să înjuri, să defăimezi pe nicăieri în virtutea dreptului la opinie. Când opinia e într-un spațiu privat și vizează o persoană care nu este de față se numește bârfă și tare ne mai place. Dar nu primim (încă ?) amenzi pentru bârfă. Când persoana vizată este de față, se poate sfârși la bal… sau la spital, în funcție de context. Cu sau fără gratii. Că da, e vorba de ofensă directă, defăimătoare. Chestia mai ciudată e cu bancurile, căci acolo nu e vorba de injurii, ci „doar” de o glumă nevinovată să-ți începi și tu bine dimineața. Și aici îmi aduc aminte de hohotul ăla de râs din cauza lui Dracula și mă gândesc ce ar fi făcut Dracula dacă ar fi știut că apare în bancuri cu Ponta.

Întorsul ar fi cam cum se pune mâna pe defăimător. Adică, ca și cum vecinul Nae din deal, polițist de la 15 ani, ar afla de la vecinul Ion care ar afla de la vărul Gheorghe căruia i-ar scrie pe email vărul Mitică, ăla de l-ai fi invitat tu joi seara în jurul șemineului. Cam așa ar fi cu întorsul, cam ca pe vremea lui Ceașcă, de ți-era și frică să mai construiești șeminee.

Cam asta ar fi chestia cu hohotul. Că de când cu postul acela de radio, căruia chiar îmi vine să-i dau numele că a pus degetul pe o rană adâncă plină de puroi, de când cu postul acelea de radio, îmi spun că e bine să profit de fiecare hohot, că nu se știe niciodată când vor începe să se stingă toate hohotele de frica șemineelor.

Și ca să închei tot cu un hohot – dau să intru în lift. O tipă cu ochelari cu ramă neagră și poșeta asortată formează un număr pe telefonul mobil, așteaptă puţin „să se formeze” și începe să vorbească. Între timp, se apropie de ea un tip cu telefonul la ureche și da, el e tipul cu care vorbeşte tipa și dacă tot e acolo, fix lângă ea, tipul îi propune să închidă, să vorbească așa, față în față. Dar tipa zice că e mai bine la telefon, e grăbită tare, intră în lift și continuă să vorbească la telefon cu tipul rămas ca stânca în față liftului. Că nu putea urca, ar fi fost al naibii de ciudat.

Articolul complet aici

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s