Și deodată începi să te întrebi unde-i „acasă”


Primele zile te bucuri că ai plecat, că ai făcut pasul, că ești mai cu moț decât ăia de n-au făcut pasul. Că poți să vezi strada aia mare și plină de magazine mari și pline de haine cu prețuri la fel de pline și la fel de mari, dar care par mici pentru că-s convertite și răsconvertite și la fiecare conversie se mai adaugă puțin. Apoi începi să te miri că oamenii n-au perdele la geam, că trăiesc normal, că se uită la televizoare normale, că au covoare normale pe care calcă încălțați și tu n-ai nici televizor și nici covor, că-i o garsonieră mică și mobilată sumar. Apoi începi să-ți dai seama cât de multe ai avea de spus, dacă ai putea, dar nu poți și dai din mâini ca un retardat, doar, doar or pricepe și ăia ce vrei CU ADEVĂRAT să spui și ei se fac că pricep, dar nici pe departe, căci continuă să le ardă cu ale lor actrițe de care în veci n-ai auzit și ale lor cântece din ale lor copilării pe care nu le-ai trăit, căci nu puteai să le trăiești și aici și acolo, și cu ale lor curente filozofice transpuse în piese de teatru la care te-ai fi dus dacă ai fi putut prinde nuanța, dar nuanța nu se lăsa prinsă, căci nu dădea bine se fie prinsă fix de la început, căci există contextul acela de care nimeni nu-ți povestise, care făcea că de foarte multe ori erai complet pe lângă, căci era vorba, în definitiv, de valori și valorile nu se trimit prin poștă.

Apoi vine și vremea când începi „s-o rupi nițel”, adică să înțelegi măcar sensul, adică direcția și să poți eschiva un zâmbet, dacă nu chiar un hohot de râs de haz sau de necaz și să participi la discuții, să-ți dai cu părerea și ți se spune că vorbești bine pentru unul de „dincolo”, adică de la tine din ţară, că accentul e simpatic și asta face parte din noul tău farmec, acela al omului de departe cu accent simpatic. La un moment dat, te întorci în țară în vizită, e frumos să te întorci în ţară în vizită, arăţi bine, ai haine noi și încă vorbești bine româna și zâmbești că te simți cu moț și ți se pare că oamenii nu-ți întorc zâmbetul, de ce oare ți-ar întoarce oamenii zâmbetul? Pentru că oamenii nu au de ce să ți-l întoarcă, ce, te cunosc de undeva oamenii aceia? Și apoi te întorci „dincolo” și continui să te apropii de nuanțe și de oamenii de dincolo și de felul lor de a fi, de a pune problemele, începe să-ți placă brânza și vinul și începi să faci diferența între ceapa mică și ceapa mare și le spui oamenilor de dincolo că „la tine în țară” nu există diferență între ceapa mică și ceapa mare la nivel lingvistic, că „ceapă” se numește și una și cealaltă, dar e normal să fie altfel la ei, că la ei și cu castravetele e la fel ca și cu peștele oceanic dealtfel.

Articolul integral aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s