Mi-au spus că francezii sunt aşa şi pe dincolo, să am grijă ce şi cum, să nu cumva să.


(continuarea a ceea ce n-am terminat aici)

Am făcut parte dintre cei mulţi şocaţi de fraza lui Brucan „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani“. Chestie de mentalitate.

Mentalitatea… Chestia aceea pe care toţi dau vina şi nimeni nu-şi asumă răspunderea. Aveam vise cât casa şi Brucan mi se părea bătrân şi înfipt într-o realitate care nu era a mea. Mi s-a făcut frică de mentaliatea celor care tăiau şi spânzurau şi m-am dus. Omul e influenţat de mediu. Deformat şi format la loc după chipul şi asemănarea celorlalţi. Metaforic spus. Sau poate nu chiar atât de.

Când am spus că plec, mi-au spus să-mi văd de treabă pe acolo, să nu întreb în niciun caz oamenii grăbiţi de prin gările alea pline. Mi-au spus că francezii sunt aşa şi pe dincolo, să am grijă ce şi cum, să nu cumva să.

Am ascultat. N-am întrebat pe nimeni nimic şi am avut grijă. Mare grijă. M-am pierdut şi apoi m-am regăsit. Nu răspundeam decât întrebată. Nu râdeam decât când râdeau şi ceilalţi. Nu se făcea să nu râd, se putea crede că fac opinie separată. Mi-au spus că-s prea timidă şi n-am curajul iniţiativei şi e păcat. Mi-au spus că trebuie să ştiu să vorbesc în public, să fixez privirea oamenilor şi să fiu eu. Să nu-mi fie frică de oameni. Să nu-mi fie frică de mine. Şi apoi m-au trimis la cursuri. Să ies din carapace. Să prind privirea oamenilor şi s-o port cu mine. Să vorbesc tare şi clar. Să nu-mi fie frică de ideile creţe şi de eşecul posibil al ideilor creţe. Chestia cu eşecul n-am priceput-o de la început şi m-am supărat tare că nu-mi iese. Nu din prima. Nici dintr-a doua. Până când am realizat singură cât de bună e faza cu eşecul. Un fel de reset de care nici nu ştiam că aveam nevoie. Am respirat profund şi mi-am luat avânt. Şi am mers mai departe. Şi am învăţat multe. O sumedenie de lucruri. Şi cel mai important, am învăţat că inamicul numărul unu îmi este doar imaginea aceea proastă pe care o târam cu mine. Despre mine. Complexul de inferioritate, implicit. Capul plecat şi ochii una cu podeaua. Mentalitatea aceea de care vorbea Brucan.

Am făcut teatru şi m-am tăvălit pe jos. Am intonat tare şi clar. Am dansat. Am învăţat să respect felul celorlalți de a vedea lumea. Am trăit într-un amestec colorat de culturi şi religii. Mâncam împreună şi dezbăteam în mod civilizat lumea în care trăiam. Francezi, algerieni, egipteni, marocani, libanezi, vietnamezi. Şi eu, româncă. Eu care ţineam de fiecare dată să precizez, să fie clar pentru toată lumea, că nu sunt ţigancă. Şi m-au crezut, aşa cum îi crezusem şi eu, pe fiecare în parte.

Exista un respect tacit şi reciproc. Învăţam câte puţin în fiecare zi. Nu ştiam mai nimic despre religii si nici despre homosexualitate. M-am deschis încetul cu încetul, am învăţat să spun ceea ce cred şi să cred ceea ce spun. Am învăţat să privesc oamenii în ochi şi să le vorbesc sincer. Încetul cu încetul am început să privesc cerul. Norii. Avioanele. Să scurtez distanţele dintre mine şi ceilalţi ascultând şi învăţând. Nu există nimic bătut în cuie. Şi nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.

(textul integral aici)

(va urma)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Mi-au spus că francezii sunt aşa şi pe dincolo, să am grijă ce şi cum, să nu cumva să.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s