Fără categorie

Atâta vreme cât ştii că risti e bine


Ascultam ieri un discurs despre incapacitatea femeilor de a lua decizii riscante. Îmi place să ascult ce spun alţii. Nu se ştie niciodată. Tipa care povestea – americancă get-beget adică cu origine indiana adevărată – spunea că se decisese odată să candideze la nu ştiu de alegeri locale, reuşise să strângă banii necesari campaniei – că aşa e acolo « în State » , totul depinde de cât ai strâns – de ajunsese celebră la cât de mult şi cât de repede reuşise să strângă, se vorbise de ea în presa locală şi naţională de cât de tare şi cât de dinamică şi cât de entuziastă şi cât de profesionistă şi de câte şi mai câte fusese ea, femeia capabilă să plece de la nimic şi să strângă câteva sute de milioane de dolari doar prin forţa de convingere emanată de ideile deloc conventionale purtate de programul ei, deloc în rând cu alte programe. Şi tot tipa care povestea recunoştea că, în ciuda tam-tam-ului declanşat de traseul atât de victorios al strângerii de fonduri, eşuase în cel mai artistic mod cu putinţă nereuşind să strângă decât ceva în jurul a 19% din numărul total de voturi – vreo 400 000 de voturi ceea ce revenea la un cost pe cap de votant cu mult peste costul mediului pe cap de votant – cost din cauza căruia ajunsese iar celebra, iar pe posturile locale şi naţionale de data asta în sensul în care nimeni nu şi-ar dori să devină celebru.

Concluzia la care ajunsese în urma acestei experienţe tipa care povestea fusese că trebuia să treacă prin asta ca să-şi dea seama că, pentru prima dată în viaţa ei, făcuse ceea ce vroia cu adevărat să facă. Chit că dăduse greş într-un final.

Ideea principala transmisă de discursul cu pricina era că (în general) femeile sunt crescute şi educate să fie perfecte, să facă lucruri perfecte, să ţină discursuri perfecte , să se comporte perfect în societate, pe scurt să nu accepte în nici un fel riscul imperfecţiunii. Asta spre deosebire de bărbaţi care sunt educaţi să lupte, să fie lei, tigri, să supravieţuiască, să greşească şi să o ia de la capăt, pe scurt, să-şi asume riscul eşecului.

Nu-mi plac generalizările drept pentru care nu voi adera la concluzia la care a ajuns tipa care povestea. Este posibil să fie un gram de adevăr în ceea ce spune sau poate că aberează complet. Ceea ce am reţinut însă este chestia cu perfecţiunea şi riscul. Este o tâmpenie să crezi că poţi fii perfect, adică poţi ajunge dintr-un punct A într-un punct B fără pierderi – compromisuri, concesii, dezamăgiri de tot felul. Riscul şi eşecul fac parte din traseu şi,  privite dintr-un punct de vedere complet obiectiv, sunt chiar chestiile acelea care te scot din rutină şi te zgâlţâie bine şi apoi te fac să o iei din loc cu mai mult optimism şi cu dorinţa de a face mai bine data viitoare. Şi nu, nu spun asta pentru că am decis să mă intorc în Romania – cel puţin temporar – spun asta pentru că, tot căutând în stânga şi în dreapta, am ajuns la concluzia că riscul cel mai mare este acela de a considera că toţi ceilalţi sunt cu mult mai perfecţi decât ţi-ai închipuit tu vreodată că poţi fii. Dar, atâta vreme cât ştii că risti, ştii la ce să te aştepţi şi poţi încasa fără prea mari daune.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s