A fost simplu să plec, e o nebunie să mă întorc


 

Azi am testat gradul de rezistenţă la rupere şi nu m-am rupt. Nu de tot.

Trenul de ora şapte treizeci şi şapte era gol. Doar noi patru îngrămădiţi într-un fel de compartiment necompartimentat şi încă vreo trei-patru în plus. Mai întâi s-a făcut politică, apoi s-a făcut linişte. Am ajuns la fix şi am descoperit peroanele acelea şi gara aceea şi lumea aceea. Parcă nu fusese niciodată să plec. Aceaşi oameni, poate mai grăbiţi. Acelaşi amestec, poate mai pestriţ. Ploua fin şi rece şi-mi doream să ningă. Mall-ul era aproape gol şi preţurie erau fix „ca dincolo”. Parcă nu fusese să revin. Aş fi zâmbit, dar mi-era prea foame. Am cerut pui şi salată şi am plătit. „Doar atât?” Fata de la tejghea părea dezamăgită şi eu păream că nu pot mai mult. „Doar atât, opt lei două zeci. Şi o sticlă de Dorna plimbată de la Braşov”.


Ploua fin şi rece şi eu căutam o adresă şi n-o găseam. Niciodată nu găsesc adresele. Uneori e bine să nu găseşti adresele, întrebi, ţi se răspunde, iese de-o conversaţie. Cu „omul de la securitatea mall-ului” n-a ieşit de-o conversaţie. Era prea prins între două ţigări şi nu avea timp de conversaţii. Mi-a spus unde, i-am mulţumit şi apoi am căutat vreo cinci minute trecerea de pietoni. Am găsit-o într-un capăt de stradă şi am „trecut dincolo”. E bine să treci dincolo. Să te pui în pielea celuilalt. Să înţelegi cum stă treaba cu celălalt. A fost simplu să plec. Eram timorată, timidă, stângace, nu stăpâneam nici limba şi nici oamenii. Când nu înţelegeam ceva, era bine. Uneori e mai bine să nu înţelegi. Treci peste fără să încasezi sarcasticul şi râzi că prostul. Ceilalţi te iau aşa cum te simţi şi toată lumea e mulţumită.

Îmi trebuie o doză infinită de nebunie să mă întorc. Nu mai sunt nici timidă, nici timorată, stăpânesc trei limbi şi citesc, în general, o mare parte de oameni. Spun ceea ce cred şi cred ceea ce spun. „Trecând dincolo” – adică în pielea celuilalt – mi-am spus că poate „că n-ar fi trebuit să stăpânesc atât de tare”, poate că asta a fost interpretat în fel şi chip. Poate că celălat avea dreptate. Contextul lui, dreptatea lui. Sau poate nu. Cine poate defini cu precizie adevărul? Cine poate defini cu precizie „starea de bine?” Starea de apartenenţă la ceva? Starea aceea de a lua totul de la capăt? De a trăi intens şi profund fiecare eşec? Fiecare mică victorie ?

Trenul de ora două fix a plecat la două şi un minut. Era un compartiment cu opt locuri, înghesuit. Doi chinezi, două fete, o tanti între două vârste, eu. Fetele erau foarte sigure pe ele. Priveau oamenii cu privirea aceea care cere totul şi obţine totul şi de restul li se fâlfâie. Le priveam, le citeam fiecare gest şi încercam să asimilez acea mentalitate a privitului de sus, întrebându-mă dacă aş putea fi mică. Infinit de mică. Atât de mică, încât să se treacă peste mine cu uşurinţă. Aproape sigur că n-aş putea. M-au călcat deja prea mulţi şi prea tare.

Îmi trebuie o doză infinită de nebunie să mă întorc. Să trec peste starea aceea de mic şi de nesemnificativ. Îmi aduc aminte de „starea de bine” în definiţia mea proprie a stării de bine şi continui să cred în mine. În definiţia mea proprie a stării de bine. În cântecul acela a păsărilor dis de dimineaţă. În sporavăiala aceea cu prietenii la ceai. La o pălincă tare. În jurul grătarului. Îmi aduc aminte de „starea de bine” în definiţia mea proprie a stării de bine şi-mi continui nebunia de unde am lăsat-o. Nu mai vreau să devin. Sunt bine aşa cum sunt. A fost simplu să plec. Îmi trebuie o doză infinită de nebunie să mă întorc. Şi, totuşi, persist. Îmi plac întrecerile de tot felul. Şuturile îmbărbătează. Maturizează. Înnobilează. Îmi place filosofia din jurul şuturilor. Aş fi vrut să le spun fetelor acelora despre şuturi, dar aş fi spus degeaba. Pentru ele nu există probabilitatea „şutului”. Exista doar privirea aceea aspră, şi tonul acela aspru, şi senzaţia că toată lumea e a lor. N-aş fi putut ignora şuturile. Fac parte din ceea ce sunt. Cad pe gânduri, şi continuă să plouă, şi trenul ajunge la fix. Patru douăzeci fix.

A fost simplu să plec. Îmi trebuie o doză infinită de nebunie să mă întorc. Oamenii mă privesc ciudat şi mă întreabă „de ce” şi eu le întorc întrebarea „de ce nu” şi-mi continui nebunia. Persist să cred în nebunia mea.

Textul integral aici 

Anunțuri

Un gând despre &8222;A fost simplu să plec, e o nebunie să mă întorc&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s