În definitiv totul e o chestiune de timp


Am crescut într-un mediu multicultural. Cea mai bună prietenă a mea – prietena aceea ” de la groapa de nisip” – era Petra, o săsoaică brunetă şi prietena ei era o unguroaică de la colţul străzii perpendiculară pe strada mea.

Eu nu vorbeam nemţeşte, Petra nu vorbea româneste şi unguroaica vorbea doar ungureşte. Şi totuşi întorceam nisipul cu greba. Ne înţelegeam din priviri. Ne certam din priviri. Ne împăcam din priviri.

Pe la şapte ani am fost date la şcoală şi a devenit obligatorie pentru toată lumea limba română. Mamele îmi cereau mie să vorbesc rar cu fiicele şi să le explic prin semne ce şi cum. Eu aş fi vrut să învăţ germana dar nu conta ce vroiam eu. Pe la opt ani am rămas numai eu cu Petra, unguroaica îşi găsise alte grupuri. Ne petreceam practic tot timpul liber împreună. Eu pronuntând rar, ea ascultând şi încercând să mimeze.

Petra mergea la liceul german din oraş, avea gaşcă faină, era stropită imediat după Paşti cu parfumuri ieftine – bucuria tradiţiei conta cel mai mult şi mai mult. Petra avea nişte părinţi foarte cool, părinţii Petrei jucau cărţi în fiecare joi cu gaşca lor de prieteni şi noi rămâneam acasă la Petra să facem ravagii în bucătăria stil american.

Petra avea o cămară plină cu de toate căci Petra avea rude în Germania şi rudele din Germania trimiteau lunar pachete din care vameşii se mai serveau din când în când dar chiar şi aşa ne mai rămânea şi nouă câte ceva. Cel mai mult şi mai mult ne plăcea să preparam spaghete. Începuseră să apară pe atunci în alimentari pastele acela lungi şi galbene şi fără ou cărora cineva le spusese „spaghete” probabil ca să se vândă mai bine. După părerea mea s-ar fi vândut oricum că eram deja sătui de atâtea conserve de peste şi creveţi.

După ce puneam spaghetele la fiert făceam sosul şi apoi pregăteam budinca. Era plină cămara Petrei de „dr Oetker” de toate felurile. Cel mai mult şi mai mult îmi plăcea budinca cu vanilie.

Când era gata masa mâncam repede şi apoi mergeam în camera dinspre stradă şi acolo puneam discuri de vinil şi ne imaginam altundeva. Altcineva. Ieşeam pur şi simplu din pielea noastră, din epoca aceea gri – care între noi fie vorba habar nu aveam că-i aşa de gri căci aveau grijă părinţii s-o facă mai puţin gri – , evadam pur şi simplu şi duse eram. Ca să fie cât de cât veridic ne îmbrăcam cu haine din garderoba bunicii Petrei pe care le furam pe ascuns când bunica dormea. Bunica Petrei avea o cameră la mansardă şi mansarda era la capătul unei scări înguste şi cu multe, foarte multe trepte pe care noi le urcam cu foarte mare uşurinţă pe vremea aceea.

Când aproape că se termina vara şi începeau să cadă prunele – renglote din acelea galbene şi zemoase – Petra punea cortul sub prun şi eu ceream voie mamei să dorm în cort. Mama nu înţelegea din prima ce şi cum şi zicea din obişnuită „nu” . Eu insistam şi tot insistam până mama zicea „da” şi apoi dusă eram, în cort, cu Petra, cu o pisică albă cu dungi gri şi câteva prune zdrobite. Miroasea a toamnă în cort, a frunze umede şi ploaie şi aproape că nu închideam ochii de atâta aromă şi de atâţia greieri. Se puneau greierii pe urlat de ne luau gândurile, ideile, creierii, visele şi le duceau departe, foarte departe, atât de departe încât uitam de tot şi de toate şi deveneam la rândul nostru greieri pentru un moment până venea dimineaţa şi abia atunci ni se făcea somn şi picam într-un somn adânc şi fără vise din care ne trezea pe la ora opt pisica care începea să se plictisească de atâta noi şi de atâta cort şi de atâta noapte.

Pe la 13 ani Petra a plecat definitiv din ţară. Cu părinţi şi bunici. Doar casa a rămas, goală şi curtea şi prunul şi debaraua din fundul curţii. Tot restul s-au urcat în autobuzul numărul patru cu nişte bagage mici, au coborât la capăt, în faţa gării şi apoi s-au urcat în rapidul de Viena. Eu am rămas pe peron făcând cu mâna şi încercând să-mi explic inexplicabilul. Există senzaţii care rămân în pofida vremurilor. În pofida anilor. În pofida peroanelor mâncate de timp.

Petra a revenit o singură dată în ţară, într-o sâmbătă. Revenisem de la liceu şi mi se făcuse o surpriză. Mare. Am petrecut două săptămâni de poveste şi apoi ne-am văzut fiecare de potecă ei. La un moment dat, pe la „trezeci şi ceva” mi s-a făcut dor şi soarta a făcut să i se facă şi ei şi să obţină numărul meu de telefon. În definitiv lumea nu-i atât de mare cum ne amăgim să credem. Ne-am văzut la ea, acolo în ţara aceea atât de visată şi ne-am amintit vremurile acelea în care totul era posibil în pofida imposibilului.

Azi am sunat-o pe Petra şi n-a răspuns. Voi mai încerca şi mâine, şi poimâine… Poate, poate. În definitiv totul e o chestiune de timp.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;În definitiv totul e o chestiune de timp&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s