Anumite treceri


Din când în când, îmi iau cafeaua cu T. Îmi trimite un mesaj să mă întrebe de starea zilei, eu îi spun mereu că e o stare în general relativă. El pune un “smiley” cu semnificaţie şi apoi îmi propune o cafea. Eu cer mereu “o deca prelucrată” – şi atunci când o cer, fac semnul acela de ghilimele din degete. Multă vreme n-am ştiut că-i prelucrată. Eu ceream “o deca” şi primeam o “cafea” de concentraţie variabilă. Uneori vibram mai tare, alteori mai puţin. Totul depindea de fata de la “comptoir”.

T. cere mereu “une double allongée” şi adaugă cinci pliculeţe de zahăr. Eu fac mereu ochii mari şi-i spun că cinci e prea mult. El face mereu ca şi cum nu l-ar interesa. Apoi ne luăm paharele de carton, ne căutăm o masă cu scaune mari pe picioare metalice, ne aşezăm paharele de carton pe masa plină de firimituri de croissant şi apoi pălăvrăgim.

T. priveşte uneori cu insistenţă anumite treceri şi eu îl întreb de ce atâta insistenţă. T. îmi răspunde că “doar întoarce priviri”. T. iubeşte privirile insistente. Le detectează cu uşurinţă şi apoi le întoarce profund. Eu încep să râd şi-i spun că eu trec pe lângă genul acela de priviri cu uşurinţa fluturelui şi atunci T. zâmbeşte, sorbind din paharul de carton şi-mi spune că există ocazii care nu merită ratate.

T. îmi povesteşte de prima lui mare ocazie ratată. Avea 11 ani şi se îndrăgostise de S., o fetiţă cu codiţe şi cu ochii negri, mari. Locuiau pe aceaşi stradă în pantă şi se vizitau în weekend. Se ţineau de mânuţă când traversau strada şi se pupau zgomotos pe obraji când ajungeau la capătul cărării. Când au crescut puţin T. i-a cerut inima lui S., dar S. n-a vrut să i-o dea. Era deja dată.

Capăt de cărare …

T. a suferit în tăcere multă vreme şi încă mai suferă. Se vede în felul în care nu mă priveşte când îmi povesteşte. Soarbe undeva dincolo de mine. Dincolo de masa aceea înaltă, dincolo de scaunul cu picior metalic. S. i-a zdrobit inima şi inima lui T. nu s-a refăcut. T. are o nevastă la care ţine mult, M., şi trei copii la facultate. Toţi viitori medici. Aşa a fost să fie, T. singurul care voia să devină măcelar şi n-a putut. Nu se făcea să devii măcelar.

T. vorbeşte duios despre copii, nevastă, câine, pisică, grădină. Un duios – nostalgic. Mai sorb puţin din paharul de carton şi-l întreb dacă mai ştie ceva de S. Ştie, cum să nu ştie. S-au reîntâlnit din pură întâmplare cu vreo zece ani în urmă şi s-au ţinut aproape. Fiecare cu jumătatea lui. Fiecare cu viaţa lui. Se văd des şi se ajută. Îl întreb pe T. dacă nu e greu şi T. îmi spune că e greu, e foarte greu. Că ar atinge-o, ar strânge-o, ar ocroti-o în braţe. Că s-ar pierde în ea, în privirea aceea profundă şi neagră. Că ar vrea până la durere, dar raţionalul îi spune că nu… S. ştie şi tace. Trec unul pe lângă altul, aparent ca doi străini. Fiecare trecere e o poveste. Nu au nevoie de cuvinte, privirile spun totul. Ea priveşte cu o anumită semnificaţie şi el răspunde insistent. E jocul lor. Jocul de-a privirea. El ar vrea până la durere, dar raţionalul îi spune că nu… Şi totuşi, T. simte că va. Îi spune inima strânsă. Fiorii reci. Durerea fără nume. Îl cred. Strânge paharul de carton prea tare între degete ca să nu-l cred.

Articolul integral aici.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Anumite treceri&8221;

  1. Da, are dreptate T, trebuie să privești oamenii în ochi, fiindcă ei îți spun ce gura nu vrea să spună. Tristă poveste. Cât despre iubire, cred că atunci când iubim, iubim total o singură persoană, nu mai multe. 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s