Fără categorie

Acum 25 de ani …


Azi vreau să vă povestesc despre marea (MAREA) mea iubire din liceu. De ce azi? Asta e altă poveste.

Marea mea iubire din liceu a început undeva pe la sfârşitul clasei a unsprezecea dacă îmi aduc bine aminte. În fine, undeva pe acolo. Momentul acela precis – debutul – momentul acela care rămâne agăţat pe creier în „stand by” ani buni şi deodată face „bum”, momentul acela mi-l aduc aminte cu mare precizie. Eu stăteam şi priveam ca toanta şi el nici vorbă. Prea ocupat cu altele.

Mă atrăsese privirea. Întotdeauna m-au atras privirile. A lui era una neagră, profundă, impertinentă. În contradicţie totală cu ceea ce mă definea pe mine, sfioasa, timida, serioasa, la prima vedere – numai la prima vedere – tocilara. Teoria contrastelor a funcţionat perfect. Urmarea nu mi-o amintesc foarte clar, nu mai ştiu cu exactitude ce anume a declanşat sentimentul reciproc. Replica.

Ce-mi aduc aminte cu precizie este momentul când m-a invitat la un chef pe munte, „printre ai lui”. Simt şi acum golul acela imens în care aveam impresia că se scursese toata lumea cu mine cu tot şi senzaţia aceea că ceea ce se spunea cu privire la visele ce pot deveni realitate este perfect adevarat.

La 18 ani eşti într-un dubiu continuu, o mişcare haotică între sentimente diverse şi variate. Eu eram pe atunci într-un dubiu profund între doi băieţi. Unul olimpic, mama celebră profesoară de mate la un celebru – cel mai celebru ? – liceu, altul cu ochii negri şi privire profundă. Chestia cu cheful pe munte era că pica fix în sâmbăta cu majoratul olimpicului. Grea alegere … Am întrebat-o pe mama şi mama mi-a spus să fac cum îmi spune inima.

Şi inima mi-a spus.

Am fost prieteni vreo doi ani – sau poate mai puţin. Ne-am iubit platonic şi profund . Venea în fiecare dimineaţă şi mă aştepta în staţia de autobuz şi apoi mă lua de mână şi mergeam aşa de mâna până în faţa liceului unde ne despărţeam mâinile să nu ne vadă profesorii. Era un delict grav pe vremea aceea să te vadă profesorii. Eram în clase diferite, ne vedeam la pauză. El fuma şi se ascundea. Eu nu. Nu fumam şi nici nu mă ascundeam. Eu aveam mereu senzaţia că sunt prea cuminte pentru el. El era un fel de vedetă a liceului, eu mă miram mereu că sunt cu el.

Au fost cele mai frumoase momente pe care mi le-aş fi dorit vreodată. Visam cu ochii deschişi şi se întâmpla. Trăiam până la ultima firimitură fiecare moment împreună. Ne tăvăleam în zăpadă când se lua curentul şi nu mai puteam învăţa la lampa cu petrol. Ne ţineam de mâna şi alunecam pe gheată la -25°. Era atât de cald, atât de bine, atât de alb.

La un moment dat, într-o seară se încinseseră spiritele la discoteca liceului. „Un fost” mă regreta revendicând anumite drepturi asupra-mi. Se iscase cearta şi apoi bătaia. Era pentru prima – şi ultima dată – când se bătea cineva pentru mine. Fusesem speriată, foarte speriată, cineva chemase miliţia, altcineva ne spusese să plecăm. Plecasem. Îl rugasem să nu-şi cheme gaşca.Să nu iasă cu bătaie. Îl convinsesem într-un final. Nu şi-o chemase. Era o gaşcă mare din cel mai vechi cartier al oraşului. „Fruncea autentică” a oraşului. Mă simţeam mândră că apartineam oraşului. Mândră că îi apartineam lui.

Ne-am aparţinut intens. La un Revelion între „rockeri” între două Iron Maiden şi o Metallica încercasem marea cu degetul în patul părinţilor. Aşternut alb cu flori albastre. Nu fusese să fie. Prea multă patimă? Prea multă neştiinţă? Câte puţin din fiecare ? Am avut poate noroc că nu fusese sa fie. Vremurile nu iertau.

Ne-am aparţinut până la sfârşitul clasei a doisprezecea când un mic text scris pe un caiet de un binevoitor cu intenţii mă înştiinţa că marea (MAREA) mea iubire mă înşela. Suferisem cumplit. Mă zvârcolisem, mă întrebasem unde greşisem, mă scosesem vinovată de tot şi de toate. Eu prea serioasa, eu timida, eu tocilara – doar la prima vedere tocilara.

Cheful de sfârşit de liceu – ştiţi voi care, cheful acela de care toată lumea îşi aminteşte cu extrem de mare plăcere – cheful acela l-am petrecut între fete. Apelasem la olimpic să mă ia şi să mă aducă, să nu apar de una singură şi olimpicul apelase la mama şi mă duseseră. Si cam asta fusese totul. În rest ? O seară fadă la „Casa Armatei”, într-o sala mare de marmură albă.

Al naibii de trist.

Apoi ? Apoi ne-am împăcat şi am mai continuat puţin , puţin de tot. O vară la Costineşti în care ne-am căutat şi nu ne-am (mai) găsit şi cam atât.

Luasem  bac-ul şi eu intrasem a facultate. El  nu. Marea (MAREA) mea iubire a plecat în armata şi nu mi-a mai scris şi eu am tras (gresit?)  concluzia care se vroia trasă şi am încercat să uit.

Şi am uitat. 25 de ani am tot uitat.

Anunțuri
Standard

16 gânduri despre „Acum 25 de ani …

  1. lacrimidefericire zice:

    Ce coincidenta! zilele trecute am gasit (dupa indelungi cautari) cutia cu amintiri si am recitit jurnalul din vremea liceului….extraordinar cum am regasit aceleasi experiente si trairi , aceleasi vise si tristeti si vini. Ca si tine! doar ca la mine sunt…. 27 ani; sshhht!! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Eu am pierdut toate jurnalele epocii … atat de tare doare. Si scrieri si poze in alb si negru. Tot. Au ramas doar amintirile. Da, este extraordinar cum totul a fost „inghetat” in starea in care era. Ma tot gandesc … cum ar fi sa re fim azi, cu mintea de acum? Sa ne re intalnim dupa atata amar de vreme?

      Apreciază

  2. lacrimidefericire zice:

    IMMM.. Eu am experimentat re” intalnirea…; Am primit si explicatiile intamplarilor care m-au durut muuulta vreme! Si…la momentul Acum, ma bucur ca nu s-a intamplat mai mult Atunci! Suferinta pe care am simtit-o atunci a fost spre binele meu, asa cum bine stie Universul ce avem nevoie…. . A ramas doar POEZIA…..

    Apreciat de 1 persoană

  3. lacrimidefericire zice:

    ne-am simtit straini. Tentatii? doar din partea lui :). ha-ha! sa implinim ce nu am reusit atunci! Desi avem vieti de familie!… Cred ca mintea in adolescenta/tinerete da amploare unor simtiri . Iar noi, fetele, eram indoctrinate cu tiparele acelea invechite. Eh: e frumos ca avem amintiri.

    Apreciază

    • Da, e foarte fain sa re traiesti prin amintiri. Poate ca un pic cam periculos totusi. Imbatranim, asta e explicatia 😉 Ca trebuie sa existe una. O explicatie. Indoctrinarea aceea de care spui mi se pare atat de nostima azi. Poate ca fara ea n-as fi devenit ceea ce sunt. Nu stiu de ce dar ii sunt recunoscatoare. In felul meu. Straini? In pofida amintirilor?

      Apreciază

  4. Inima, bat-o vina 🙂 Iubirea mea din liceu o să mă răscolească toată viața. Ne-am mai întâlnit de câteva ori de atunci și nu am fost nepăsători niciunul dintre noi. N-a fost să fie și nimeni n-o să știe vreodată de ce. Acum trăim în țări diferite și mă gândesc că poate așa a trebuit să fie. Poate.

    Apreciat de 1 persoană

    • Si varsta as mai adauga, bat-o vina. Unele enigme trebuie sa ramana asa, enigme. Poate ca e mai bine sa nu existe explicatii logice. Face parte din farmecul „momentului”; Cum au fost intalnirile? Dureroase? Straine? Emotionante?

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s