Un succes tinzând spre zero

Chestia sună cam aşa: scriu un text din acela din inimă, din proprie experienţă, un text din ăla din rărunchi de mă iau amintirile şi-mi dau lacrimile imediat ce-l citesc şi îl trimit spre publicare la Catchy. Se publică acolo cu un succes tinzând spre zero de mă ia pesimismul ăla feroce şi-mi dă tururi-tururi şi-mi provoacă întrebări existenţiale şi dau în analize profunde că de ce unele da şi ale mele nu şi nu şi-mi trec prin cap idei sinucidare, să mă omor cu scris cu tot, să dau la dracu’ toate literele şi toate cuvintele să se ducă pe apă Sâmbetei, că nu-i nimic de capul lor şi mai nimic de capul meu, aia de bate tastele de fiecare dată când i se zbenguie drăcuşorii printre neuroni.

Şi tot analizând aşa de draci pe zile caniculare şi soare fără dinţi mă apuc şi public textul cu pricina cât să-mi mai crească moralul prin diverse locuri şi grupuri doar-doar. Şi iese, domle’ iese, într-un grup din acela dedicat scriitorilor aceia ca mine – oameni faini, profunzi, analitici, deschişi să împartă experienţe cu alţii – se pune de-o discuţie pe tema articolului cu pricina, se analizează tehnicile profunde de a creea atmosfera şi a o descrie apoi cu lux de amănunte, se apreciază la greu şi-mi mai creşte puţin moralul şi cheful de analiză şi-mi spun că poate nu public în locul în care trebuie. Că poate d’aia…

Îmi spun că acolo, pe Catchy, n-am pana necesară şi nici centrele de interes necesare şi nici umorul necesar şi nici afinititatile necesare şi nici subiectele care să stârnească interesul. Îmi spun că nu-s compatibilă cu publicul şi o voi lasă baltă de a mai publică acolo, ce sens ar avea să public acolo unde nimeni nu e compatibil cu tâmpeniile şi profunzimile mele. Şi-mi spun : la dracu cu incapacitatea mea de a stoarce lacrimi de care or fi ele, sunt un zero tăiat în patru care face trafic doar când spune ceva fix pe dos decât se face la casele mari şi atunci îi sare în cap jumătate din planetă să-i spună cum se face. Iar eu, zero-ul acela tăiat în patru : nu şi nu, că realităţile-s proprii, de ce dracu’ am generaliza realităţile astea, cine sunt eu să generalizez realităţile altora, eu doar constat şi iau notiţe. Dar cine să mă auda? Că jumătatea aia de planetă: nu şi nu, eşti o obosită timpurie care îndrugă cai verzi pe pereţi mov, una care minte în cunoştiinţă de cauză întru popria-i decădere. Bag la cap si iau aminte că gura târgului n-o abera chiar de tot.

Cam asta ar fi, sunt aproape sictirită, aproape obosită, aproape convinsă că ceva nu funcţionează bine la mine – nu în sensul „binelui” acela public aprobat. Am simţit nevoia s-o spun ca să se ştie. Sunt obsosită de atâta incompatibilitate şi probabil c-o voi lăsa baltă cu Catchy.

Şi probabil nu numai.