critica, email, parere, Plesni, texte

Ar fi păcat să plesnești atât de tânăr


E greu să nu plesneşti când eşti obişnuit să plesneşti. Totul se învaţă, până şi ne-plesnirea se învaţă.

Mi-am început ne-plesnirea cu stângul, într-un email scurt şi la obiect pe care nu l-am păstrat. Mi-era prea ruşine de înflăcărarea mea de a nu mai plesni. Îmi plăceau traiectoriile scurte. Directe. Deciziile rapide şi structurate. Nu mă învăţase nimeni ce-i aia diplomaţie, de unde naiba să ştiu cum plesneşte un diplomat? Mi se explicase frumos, pe înţelesul meu. Lung. Ocolit. Cu exemple concrete ”cum să”. Nu pricepusem nimic din mesajul transmis de exemplele acelea concrete. Texte învârtite în jurul cozii, până la loc comanda. Nu vedeam scopul, finalitatea. Promisesem să mă inspir din exemplele acelea şi să fac la fel.

Îmi luau mult timp plesnirile în mod diplomatic şi fără scop precis. Scriam ore întregi texte politicoase, pe care şefi politicoşi mi le ajustau politicos, până dispărea orice urmă de mine. Eu apăsăm doar pe send şi mă rugam să nu izbucnească vreunul. Au izbucnit mulţi, şi m-am lăsat de multe ori luată de val, izbucnind la rândul meu. Ardeleneşte. Scurt şi la obiect. Am fost pusă de multe ori faţă în faţă cu izbucnirile acestea. Mi se dădeau ca exemplu ”pagubele”. Stricasem tot, încetinisem – şi mai mult – mersul firesc al lucrurilor. Oamenii aceia, destinatarii izbucnirilor mele, deveniseră dintr-o dată incapabili de a lua decizii. Prea ocupaţi cu non-subtilitatea izbucnirilor mele, lăsau deciziile pe mâine. Pe poimâine. Pe seama altora. Eram, după ei, principala vinovată de starea de non-decizie generală. Modul meu de a comunica, scurt şi la obiect, le cutremurase cotidianul. Rutina? Obligaţia de a respecta anumite reguli de bună conduită, moştenite din moşi strămoşi?

Am fost de multe ori obligată să-mi retrag izbucnirile prin emailuri lungi, politicoase în care scuzele de rigoare se pierdeau printre formule lungi, interminabile, de complezenţă, în care rugămintea de a fi iertată şi promisiunea de a-mi ameliora felul de a-mi exprimă opiniile, se pierdeau imediat după titlu.

Am reuşit, într-un sfârşit, să-mi înec mesajele în fraze lungi şi politicoase. Am învăţat să dau doar de înţeles, să indic doar direcţia. Să-i fac pe ceilalţi să acţioneze din proprie iniţiativa. Să nu mă mai revolt în faţa senzaţiei de disconfort declanşată de o anumită incompatibilitate la stare, la felul de a vedea lucrurile, la stil. Să trec mai departe şi să-mi spun că lumea nu-i făcută după chipul şi asemănarea mea. Am învăţat să plesnesc altfel, să nu-i plesnesc pe ceilalţi după chipul şi asemănarea mea.

Când nu-mi place un text trec la următorul. Trecerile sunt felul meu de a plesni. Încet şi prost. Le mulţumesc celor ce ştiu să plesnească cu stil. Dacă n-ar există ei, ar exista, poate, doar treceri.

Articolul integral aici.

Anunțuri
Standard

Un gând despre „Ar fi păcat să plesnești atât de tânăr

  1. Pingback: Just a chorus from a song | Rocsee 'sDreams & Realities

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s