Fără categorie

Tu te-ai adaptat, plecato?


E simplu să te adaptezi când nu prinzi nuanţele. Nuanţele sunt acele mici chestii care schimbă mersul lucrurilor. La dracu’ cu nuanţele, nu-mi spusese nimeni de ele. Să-şi fi bătut joc de mine voluntar? Involuntar? La naiba cu orice fel de intenţie! Cert e că nuanţele acelea existau şi eu stăteam de cele mai multe ori statuie, să dau ”impresia că”. Figură gânditoare, interogaţie abia mascată, un zâmbet tâmp, tip ”circumstanţă atenuantă” pe faţă.

Nuanţele schimbă totul. Rânduiala, impresia, părerea asupra contextului, zâmbetul tâmp afişat la o glumă. Toţi râdeau în hohote, râdeam şi eu în hohote mult mai mici. Mă întreabă cineva dacă aveam vreun părere. Aş fi avut, dacă aş fi putut prinde nuanţa. Nuanţa însă ”nu şi pace”. Deci nu, nu aveam absolut nicicio idee. Continuam să zâmbesc tâmp, ”sperând că”. Cineva, acelaşi cineva, insista, împungea întrebarea până la limita posibilului, mă afunda în propria minciună. Încercam să citesc semnificaţia în ochii plini de lacrimi ai celorlalţi. Nu percepeam nimic, doar nişte lacrimi. Speram să schimbe cineva subiectul, să-şi ”aducă aminte de”, să sune clopoţelul de-a ”pauza a luat în sfârşit, sfârşit”. Nu suna nimic, nu schimba nimeni nimic. Picam aproape de fiecare dată în plasa propriului zâmbet tâmp.

Zâmbetul tâmp a fost multă vreme marca propriei adaptabilităţi la o lume pe care o înţelegeam doar pe jumătate. Jumătate aproape da, restul cum se nimerea. Zâmbetul tâmp, mulţimea aceea cotidiană de zâmbete tâmpe mi-au lăsat gustul acela amar de a vrea şi a nu putea. ”Nu puteam” zilnic. Zilnic existau păreri imposibil de partajat cu alții. Începeam părerea şi la mijloc îmi lipsea ceva, cuvintele acelea lipsă din vocabular. E al naibii de greu să-ţi faci un vocabular.

O lăsam  de fiecare dată ”pe altă dată” şi constatam de fiecare dată incompatibilitatea cu părerea unanim aprobată. Zâmbeam doar tâmp şi dădeam ”impresia că”. Nu eram adaptabilă, eram doar în ”imposibilitatea de a fi altfel”.

La un momentdat am început să mă simt copil. Oamenii îmi rosteau cuvintele rar, propoziţiile rar, ideile rar. Oamenii scurtau frazele şi tot ei, oamenii, foloseau cuvinte simple. Mă simţeam la fel de tâmpită ca şi zâmbetul, zâmbetul se ia, aceasta este definiţia zâmbetului, molipsește, se răspândeşte, te apucă pe neaşteptate şi te duce acolo, în lumea lui, în care aparenţele contează mai mult ca orice, contează mult de tot, acolo eşti aparent fericit, eşti aparent adaptabil, faci parte din turma celor care se prinde la bancurile acelea ciudate şi râde cu gura până la urechi, la fel ca toti ceilalţi. Toţi facem parte dintr-un stol – acele grupuri la care aderăm pentru că…  aşa ne place şi aşa ştim să funcţionăm. Turma e un grup cu principii şi direcţie. Principiile şi direcţia sunt liantul grupului. Deci… vrem-nu vrem, aderând la grup, devenim turmă. Turma e un fel de inerţie a grupului.

Inerţia este definiţia noastră.

De la atâtea cuvinte simple, simple de tot, lumea îmi părea parc de distracţii. Eu, aproape din nou copilul, ea, lumea, departe de mine. O singură simplă diferenţă: copiii ştiu că vor, eu ştiam că aş fi putut.

Aş fi putut să rămân, dar mă enervaseră nişte taximetrişti, şi n-am rămas. Ar fi fost poate mai bine să rămân aşa, inadaptabilă, să nu tac, să exprim, să spun, să trăncănesc, să critic, să critic, să critic. Toți criticau. N-a fost să fie, am plecat şi am devenit al dracului de adaptabilă. Adaptabilă la aproape tot. La cuvinte ciudate, expresii ciudate, repere ciudate, preocupări ciudate.

Articolul integral îl gasiti aici.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s