Atingeri imposibile


Mai ţineţi minte când vă bătea la uşa vecina dinspre deal să vă ceară puţină sare? Sau puţin zahăr? Sau puţin din orice altceva doar ca să facă puţină conversaţie? Să se trezească. Să depene amintiri. Să împărtăşească experiențele pieţii. Preţul roşiilor. Forma ciudată a vinetelor. Gustul prea copt al pepenilor.

Poate că mai ţineţi minte sau poate că nu. Poate că n-aţi ajuns încă să aveţi amintiri din acestea sau poate că pur şi simplu aţi ratat epoca aceea, a socializării în jurul linguriţei de cafea. Poate că aţi trăit-o şi aţi uitat că aţi trăit-o, adaptându-vă la momentul prezent. Prezentul socializării în reţele invizibile constituite de oameni invizibili imaginaţi în fel şi chip.

IMG_5781

Eu am trăit-o, epoca aceea a socializării în jurul linguriţei de cafea. Am urât-o în felul meu sălbatic, respingând-o din obligaţia negării. Detestând-o dintr-o sălbăticie intrisecă. Considerând-o demodată şi degeaba. Eu am trăit-o, epoca aceea şi am uitat-o, îngropată sub o tonă de reguli de bună conduită impuse de alţii. Departe. Îmi picau mănușă regulile acelea: omul şi cercul lui, atingeri imposibile. Nu-mi mai cunoşteam vecinii, nu le datoram conversaţii, ne aruncam doar zâmbete de complezenţă şi o mişcare abia perceptibilă din cap. Fiecare cu tăcerile lui. Impenetrabile. Şi totuşi există limită la impenetrabil. Momentul acela în care realizezi absurdul obligaţiei negării dintr-un simplu spirit de contrazicere cu orice preţ. Momentul acela în care realizezi prea multul spaţiu neocupat în cercul tău şi atât de departele cercurilor altora. Momentul acela când realizezi că ţi-e dintr-o dată al naibii de dor de vecina dispre deal. Al naibii de dor. Şi atunci, când simţi că te depăşeşte momentul prin amploarea senzaţiilor, deschizi ochii marii şi inima şi sufletul şi aştepţi să se petreacă. Minunea. Și uneori se petrece…

Articolul integral îl gasiti aici.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Atingeri imposibile&8221;

  1. Minunată întoarcere în timp! Îmi amintesc şi îmi lipsesc vecinele alea. Mama mea, căutând o linguriţă de zahăr într-un bloc locuit doar pe jumătate, adică blocul în care am crescut eu, a sunat la ultima uşă de la ultimul etaj. Mă ţinea în braţe, aveam 9 luni. Cine crezi că a deschis, în braţe cu un nou născut? Colega ei de liceu, proaspăt mutată acolo. Liceul l-au făcut în alt oraş, nu ştiau una de alta şi nici nu mai vorbiseră de la absolvire. Sigur că şi acum sunt aproape şi eu cu fiica ei la fel. Acum…. linguriţa de zahăr nu mai poate readuce oamenii aproape.

    Apreciat de 1 persoană

    • Erau atât de calde vremurile acelea. Atât de nepremeditate. Atât de .. atât. Şi nu le apreciam la adevărata lor valoare. Ca întotdeuana lăsăm lucrurile faine să treacă pe lângă noi considerându-le „normale”. Rutină. De-am ştii ce pierdem poate ne-am trezi puţin mai repede şi am trăi prezentul. Faină întâmplarea mamei tale. Eu îmi aduc aminte de o vecină care venea întotdeuna să ceară sare. Nu ştiu de ce neapărat sare, probabil că nu avea imaginaţie. Dar ce mai conta scopul? Se făceau şi se desfăceau vieţi acolo, în jurul borcanului cu sare.Nu ştiu cum mai e acum prin România. Când ajung în vacanţă mi se pare mult mai caldă atmosfera decât pe aici.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s