Am intrat fără să ştiu în săptămâna roboţilor


Spuneam ieri că m-am şcolit. Două zile lungi, late şi cu mulţi necunoscuţi care se cunoşteau între ei, vorbeau între ei, îşi beau cafeaua între ei. În fine, făceau totul între ei ca şi cum tot restul n-ar fi existat. Şi totuşi, tot restul exista. Acolo, pe fotoliul acela negru faţă în faţă cu măsuţa aceea rotundă şi albă. Eu şi tot restul ne făceam că existam făcându-ne că ignorăm toţi necunoscuţii aceia care ne ignorau cu bunăştiinţă.

Revenind. Două zile lungi şi late ni s-au deschis creierele şi li s-a dat o perspectivă. Alta. Două zile lungi şi late am fost puşi în faţa unei propoziţii şi ni s-a dat voie să ne dăm voie să ne dăm frâu liber în faţa propoziţiei. Şi ne-am dat, cum să nu ne dăm, eram plătiţi pentru asta. Rezultatul celor două zile lungi şi late a fost un fel de robot care înlocuia femeia de serviciu, făcea pe majordomul, se aproviziona singur în produse de menaj, vorbea cu o voce sexy şi caldă, trimitea datele colectate către cei ce plăteau ca să aibă date colectate. Şi multe alte chestii. A fost o perspectivă inedită a ceea ce ar putea face creierul şi nu face.

Pe la cinci mi-am luat la revedere de la toţi necunoscuţii aceia care ţineau cu toţi dinţii la statutul lor de necunoscut, m-am urcat în metro şi dusă am fost. Înapoi în rutina omului cu creierul în repaus forţat.

Azi pe la nouă îmi revăd colegul de birou şi-i povestesc ce şi cum, senzaţia aceea ciudată de deschidere, impresia de a putea şi a nu ştii că poţi, în fine, îi povestesc ce frumos, ce interesant, ce inspiraţional a putut să fie să lucrezi cu nişte iluştrii necunoscuţi într-un domeniu necunoscut imaginând chestii care au mai fost imaginate probabil şi de alţii – nu eram primii care făceam cursul – dar care nu vor vedea lumina zilei decât prin ochii noştri plini de luminiţe mici şi multe. La care colegul îmi spune că avea şi el ceva să-mi spună, adică să-mi ceară acceptul, că ceea ce avea el să-mi spună necesita în mod necesar acceptul, că altfel ar fi însemnat o încălcare a intimităţii biroului de două locuri şi un cuier. Eu, mirată, îl întreb ce şi cum, el îmi spune că lucrează cu nişte oameni minunaţi care au avut o idee minunată pe care au pus-o în practică şi pe care ar dori-o s-o testeze într-un fel. Pe noi.

Oamenii aceia ajunseseră la concluzia că e greu să lucrezi fără să vezi, adică să nu-i vezi pe cei cu care lucrezi – că el, ea, ei sunt peste mări şi ţări, după cum probabil ştiţi, undeva în Africa profundă – drept pentru care oamenii aceia lansaseră un proiect care să remedieze situaţia, făcuseră brainstorming, design, concepţie şi realizaseră … un robot pe care vroiau să-l testeze în eco-sistemul nostru. Adică să-l pună la noi în birou, să ne urmărească ce şi cum, să-i putem vedea prin ochii lui pe oamenii aceia departe, să-l putem lua la cafea, să audă şi oamenii aceia departe de bârfele noastre, să intre şi oamenii aceia departe în atmosfera de cantină de întreprindere cu zeci de mii de suflete. În fine, să fim şi noi mai aproape de oamenii aceia departe. Sau invers.

Ca să fiu sigură că nu glumeşte l-am întrebat dacă glumeşte, el a zis că nu glumeşte şi eu am zis că asta-i chiar culmea, că am intrat fără să ştiu în săptămâna roboţilor, de ce nu mă anunţase nimeni şi pe mine că există astfel de săptămâni ?

Ca de obicei n-am final. Pentru că nu sunt sigură de nimic. Poate mâine îşi va face şi cafeaua efectul şi mă voi trezi la realitate. Sau poate că nu …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s