Fără categorie

Cum am devenit una cu fotoliul


M-am învârtit prin cartierul ăla fiţos vreo jumătate de oră. Aşa e felul meu, ajung întotdeauna prea devreme. Am profitat de soare, de oameni, de păsărele, ciripituri, de frunze verzi şi plante, am citit preţurile de la aproape toate meniurile afişate cu mare fală de restaurantele alea scumpe, am privit în farfuriile oamenilor să văd cu se îndoapă – oamenii se îndopau în general cu salată verde. Am făcut poze că să-mi amintesc „mai apoi” de moment, am stricat poze – aşa e felul meu, întotdeauna stric poze, cu degetul arătător stric pozele – am făcut turul clădirii, o dată, o bicicletă sprijinită de un gard, a doua oară, aceeaşi bicicletă sprijinită de acelaşi gard, acelaşi gard din fier forjat, aceleaşi farfurii mari şi albe. Goale.

IMG_5440

Apoi, când s-a făcut „aproape ora”, am împins poarta aia grea, am făcut prima la dreapta, mi-am pus ochelarii să citesc codul, am făcut codul, am intrat, o sală mare, tavan înalt, fotolii confortabile de piele, am fost rugată să aştept, am aşteptat.

La fără un sfert am fost poftită în alt salon – fotolii de piele, tavan înalt, perdele trase, fotografii pe pereţi – am fost rugată să aştept, am aşteptat, vreun sfert de oră am tot aşteptat, îmi venea să fac poze dar m-am abţinut de la făcut poze, nu era un gest prea nobil să faci poze, nu acolo, nu în acel moment precis în care totul părea închis într-un cub şi cubul părea scufundat la rândul lui într-un borcanul şi borcanul la rândul lui şi aşa mai departe de-mi venea să renunţ, să spun că-mi ajunseseră cele 15 minute de borcan, că aşa înţelesesem eu terapia, un salon cu tavan înalt şi multe fotolii închis într-un borcan, scufundat într-un ocean.

La fix fix a intrat „specialistul” , renumitul, mai marele peste toţi, maestrul, cel pentru care aşteptasem trei luni şi nu renunţasem, s-a aşezat lângă mine pe fotoliul roşu – eu îl alesesem pe cel negru întrebându-mă dacă cineva mă urmăreşte pe gaura cheii să-mi noteze alegerile, să-şi facă o primă impresie în funcţie de alegeri – şi a început să mă întrebe. Eu mă aşteptăm să mă atingă, să-mi provoace transa, să-mi manipuleze cumva spiritul, el nimic, doar o conversaţie şoptită, aproape plată, eu mă întrebăm dacă trebuie să dorm, el nu şi nu, tot conversaţia aia soaptita, nu tu transă, nu tu nimic până când am vrut să mă mişc şi n-am putut. Pur şi simplu n-am putut. Eram lipită de fotoliul ăla ascultând şoaptele alea, eram conştientă de tavanul albastru, de fotografiile alea artistic aranjate, eram conştientă de tot inclusiv de starea mea de transă-una-cu-fotoliul-de-piele-negru, îmi spusese să devin obiect, eu mă închipuisem fotoliu şi chiar devenisem fotoliu.

Cam asta a fost. Apoi mi-a fost frică că voi rămâne aşa, în transa aia ciudată şi de frică am început să mă scutur.

Anunțuri
Standard

4 gânduri despre „Cum am devenit una cu fotoliul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s