Fără categorie

Avionul de ora cinci


Aş fi vrut să fiu inspirată de aeroportul acela mare, aproape gol, promisesem undeva că mă voi lăsa cuprinsă de moment, de personaje, de închipuirile mele privind personajele. N-a fost să fie decât o trecere banală printre oameni obişnuiţi, un ceai de plante servit într-un restaurant gol, o carte începută odată, demult, şi senzaţia aceea ciudată de neputinţă în faţa lipsei “de”, în faţa“sclipirii de geniu”.

Am luat avionul de ora cinci, mi-am căutat locul, i-am zâmbit stewardesei şi i-am cerut un pled. Stewardesa mi-a zâmbit la rândul ei, a căutat o pernă roşie şi mi-a spus că pledul urmează să vină. Am crezut-o pe cuvânt, i-am mulţumit frumos într-o engleză aproximativă, mi-am căutat ochelarii şi cartea, mi-am pus centura de siguranţă şi am aşteptat ”faza cu sufletul la gură”. Zece minute mai târziu a urmat ”faza cu sufletul la gură”, zgomotul azurzitor al motoarelor, degetele albe, una cu mânerul gri, rece şi gri, desprinderea, Parisul văzut de sus, Parisul văzut dintr-o rână, aripa albă strângându-se, degetele desprinzându-se …

Am luat avionul de ora cinci şi undeva spre şase am simţit nevoia unui vin alb servit la pahar. I-am zâmbit cald stewardesei şi i l-am cerut, paharul de vin alb, ea mi-a întors zâmbetul şi mi-a explicat că… costă, eu nu mă aşteptam să coste, trebuia să mă aştept să coste, era compania unei ţări fără alcool. Undeva pe la şase şi cinci am renunţat la paharul de vin alb şi m-am amăgit cu un pahar de suc de mere. Am funcţionat şi cu suc de mere. Aceaşi culoare, aceaşi consistenţă.

Am “văzut” Italia de sus, Grecia, de sus, Israelul, de sus, fâşia Gaza, la 50 de mile spre vest, Mecca, la 100 de mile spre vest. Înspre nouă mi s-a făcut frică, frică de toată lumea aceea de care ştiam doar din ştirile în buclă. Frică de războaiele acelea de care ştiam doar din ştirile în buclă. Frica de mine în faţa fricii de tot.

Am luat avionul de ora cinci şi am aterizat undeva spre zece şi jumătate. Un aeroport mare şi scump – miliarde de euro? – nou-nouţ undeva, departe, într-un fost deşert.

Un hotel de cinci stele, o cameră mare, un pat cât pentru trei doar pentru mine, războaiele acelea, la o aruncătură de băţ. O nimica toată în definitiv, totul era relativ. Relativ la postura fiecăruia în faţa fricii. Stăteam şi priveam pe geamul acela mic oraşul acela mare. Mare şi alb, construit pe şapte coline. Îmi imaginam oamenii acelui oraş mare construit pe coline. Ce simţeau, ce credeau, ce-şi doreau acei oameni? Voi îndrăzni să-i întreb ? Îmi voi găsi cuvintele potrivite, tonul, în fază cu contextul şi diferenţele culturale – or există diferenţe culturale?

Am luat avionul de ora cinci şi am început să cunoscut oamenii acelui oraş mare şi alb a doua zi undeva spre nouă. Întârziasem puţin, mă înmuiase căldura şi noaptea aceea mult prea scurtă. Oamenii acelui oraş mare şi alb mi-au zâmbit şi eu le-am întors zâmbetul. Era atât de ciudat, parcă nu eram eu, îmi plăcea la nebunie varianta aceea a mea construită în jurul zâmbetului. În lipsa cuvintelor adaptate situaţiei, doar el, zâmbetul.

Oamenii aceia zâmbitori mi-au spus la un moment dat că nu-i iubesc deloc pe americani şi eu n-am îndrăznit să-i întreb de ce. I-am întrebat doar pe cine iubesc cel mai tare şi am fost mirată de răspuns. Neaşteptat pentru mine, oamenii acelui oraş mare şi alb se simţeau cel mai aproape de palestinieni, mare parte din ei aveau rădăcini “acolo”, dincolo de frontiere, “acolo”, la intersecţia războaielor.

Am luat avionul de ora cinci şi am reuşit să vizitez pe fugă oraşul acela mare şi alb trei zile după, undeva spre opt, pe seară. Fusese o şedere încărcată de aşteptări diverse, şedinţe, scheme, proiecţii în viitor. Învăţasem să-mi folosesc cuvintele în locul zâmbetului, învăţasem să îndrăznesc trecerea dincolo de pragul fricii în faţa penibilului. Frica trecerii dincolo de anumite limite. Pentru că nu le înţelegeam tradiţiile, obiceiurile şi graiul a trebuit să-i întreb din când în când, să-mi golesc tolba cu întrebări.

I-am întrebat de ce femeile nu îndrăzniseră dansul în public, le interzicea cumva religia? Soţul? Familia? Îmi răspunseseră că femeilor acelea – ţinuseră să precizeze că nu se poate în nici un caz generaliza regula femeilor acelora – îmi spusesea că femeilor acelora le era jenă, da, pur şi simplu le era jenă să se dea în spectacol de faţă cu atât de mulţi alţii. Ascultându-le răspunsul, mi-am adus aminte de mine şi de frica penibilului, de frica de a apărea alta decât sunt în faţa necunoscuţilor. De frica de a vorbi verzi şi uscate cu nişte iluştri necunoscuţi. Multora li se păruse ciudată frică mea de penibil, îmi dăduseră exemple şi contra-exemple, mă împinseseră de la spate “să trec peste”, îmi recomandaseră depăşirea de sine prin teatru. Eu mă acceptasem drept excepţie de la regulă şi le făcusem pe plac tăvălindu-mă pe jos de faţă cu alţii. Mă acceptasem drept excepţie şi devenisem una cu ei. Una cu ţara aceea cu multe reguli, una cu regulile acelea, uneori atât de debile.

I-am întrebat apoi pe oamenii celui oraş mare şi alb de ce nu le e frică, războaiele acelea de care eu auzisem doar de la ştirile în buclă le băteau doar la poartă, războaiele acelea se petreceau aproape, foarte aproape, 50 de mile spre nord. Îmi spuseseră că nu se gândiseră niciodată la frică, de ce s-ar fi gândit la frică, mare parte din ei erau sau se trăgeau din refugiaţii ”de dincolo”, era normal să nu se gândească la frică.

Am luat avionul de ora cinci şi m-am întors patru zile mai târziu, undeva spre prânz. Privind aeroportul acela mare şi încă gol, mă gândeam la tot ceea ce aflasem despre sentimentul fricii. Există mai multe feluri de frică – frică de decolare, frică de aterizare, frica de penibil, frica de oameni, frica de locuri.

Cea mai tare şi mai profundă frică este însă frica de noi, frica de a descoperi ceea ce suntem, frica de a realiza că nu suntem ceea ce am crezut că suntem. Frica că am putea fi alţii, altundeva. Dar că nu suntem.

Articol aparut în Catchy

 

(direcţii)

Anunțuri
Standard

11 gânduri despre „Avionul de ora cinci

  1. Si iată cum ai depășit/învins o frică… Nu ai stat la adăpost si ai pășit pe teritorii fragile… Interesant cum vedem noi lumea dinafară si cum o vad cei ce chiar o trăiesc.

    Apreciază

      • A, da, citisem si cealaltă experiența si stiu ca rămăsesem la primul comentariu cu mintea, pt ca eram intru-totul de acord cu persoana care postase. Vroiam sa spun si eu la fel, dar aveam impresia ca ma repet deși nu eu o spusesem prima 😉

        Apreciat de 1 persoană

      • Mulţumesc pentru gând. E bine că existaţi, voi cei care apreciaţi genul acesta de scriere. Textul acesta a fost publicat în Catchy. Credeam că „va prinde” că oamenii se vor identifica cu mesajul. Din păcate a avut un ecou relativ slab. Am fost puţin dezamăgită pentru că mesajul exista şi era autentic. În fine, m-am muţumit cu ideea că am fost publicată şi cu faptul că textul a fost apreciat de catre editor. Şi cu plăcerea de a scrie din suflet despre nişte oameni departe.

        Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s