Există zile în care e mai bine să nu


Există zile în care e mai bine să nu. Să nu ieşi, să nu te ciocneşti ca un somnambul beat de toţi oamenii, să nu le întorci priviri mirate, tâmpe, negre, acide, să nu schimbi nimic, nici măcar acele cinci mijloace de transport în două ore spunându-ţi că ziua abia a început. Există zile în care e mai bine să nu te încurci în orare, în trasee posibile, potenţiale, planuri A, B , C, e mai bine să eviţi picurii aceia groşi şi uzi, ai naibii de uzi, ai naibii de mulţi, ai naibii de deşi – aţi observat vreodată cât sunt de încăpăţânaţi picurii când le e să cadă?

Există zile când e mai bine să uiti ca ai geantă, că ai „pastilele alea” pierdute prin geantă, să uiţi de paracetamolul acela, sinus, piedut prin geantă, să iei paracetamolul acela, sinus,spunându-ţi că poate trec toate – durerile musculare, de cap, de sinus, de călcâie, de degete mici şi mari, de inima- sunt zile in care e mai bine să nu iei nimic să nu te trezeşti deodată hai hui printre cuvinte lipsite de sens, priviri întrebătoare în aşteptarea unor raspunsuri lipsite de substanţă – pierdută între două impresii si o privire tampă: a ta.

Sunt zile în care e mai bine să eviţi cozile de tot felul : la ambasada aceea aproape şic în cartierul acela şi mai şic – cinci oameni pe ora, nu, nu mai mult, maxim cinci, înghesuiti între alţii zece, un funcţionar trezit cu forta şi salariu garantat pe viaţă – şi aici un mic intermedo, explicativ …

Omul din faţa mea avea cercul vital – acel cerc în interiorul căruia te simţi năpădit de ceilalţi – deci omul din faţa mea avea acel cerc cu rază relativ mare, în orice caz peste media constatată de raze. De fiecare când mă împungeau „aia zece” din spate eram nevoită să refuz înaintarea, cât să evit cercul sau privirea neagră  a omului din fata mea, în caz contrar. Când a fost să ajung aproape la ghişeu, împinsă de curiozitatea de a ştii, de a înţelege mecanismul cozii, mişcarea cozii cu viteza mortului, am privit cum se petreceau lucrurile. Şi lucrurile se petreceau cam aşa : omul din faţa mea, cel cu cercul, a întins actele cu tot cu taxa de viza – două bacnote de 50 de euro noi nouţe. Funcţionarul a studiat actele pe toate părţile, a cerut pozele – pozele erau într-un plic, omul din faţa mea i-a explicat funcţionarului chestia cu plicul ăla alb, lunguieţ şi cu pozele format paşaport şi apoi i-a zâmbit fals. Observasem deja că mulţi zâmbeau fals funcţionarului, forţaţi de împrejurări. Observasem că funcţionarului îi făcea mare plăcere să i se zâmbească fals, era menirea lui de funcţionar să se îmbibe cu zâmbete false aruncate de nişte iluştri necunoscuţi împinşi de la spate de motive diverse : o destinaţie exotică, o misiune impusă de un job, de un şef, de nişte parteneri, o nebunie decisă la beţie, o evadare.

Înmuiat de zâmbetul fals şi de ambianţa dulce-linguşitoare şi înţepenit în poziţia celui „ce taie şi spânzură”, după o analiză minuţioasă a actelor pe toate părţile, a plicurilor, a pozelor color format paşaport, după toate acestea, funcţionarul a pus ştampila şi a cerut banii „o sută de euro va rog”. L-am privit atunci pe omul din faţa mea, cel cu cercul, şi l-am găsit un pic prea alb pentru ora zece, un pic mirat, lungit la faţă, debusolat de întrebare, dezorientat de ton şi de moment. Omul din faţă mea dăduse deja banii „erau acolo, odată cu actele, va aduceţi aminte?” Nu, funcţionarul nu-şi aducea aminte, nu înţelegea nedumerirea, nu vroia să înţeleagă nimic. Şi atunci, în acel moment precis, m-am trezit vorbind, invadand deodata interzisul. Cercul. „Am văzut şi eu banii, erau două bacnote de 50 de euro noi nouţe”. Apoi am tăcut brusc, mirată de mine şi de capacitatea mea de a trece dincolo de cercul acela cu rază mult prea mare, în orice caz peste medie, de tupeul meu de a nu zâmbi strâmb în nici o condiţie, nici măcar împinsă de la spate de alţi zece la fel de obosiţi, la fel de plouaţi, la fel de sătui de zile fără sens şi fără finalitate. Omul din faţa mea a reacţionat rapid „vedeţi, a văzut şi doamna, nu-i aşa doamna că erau acolo, bacnotele”. M-am brusc simţit bătrână, plouată, obosită şi iar bătrână dar am dat din cap, afirmativ. Banii au fost găsiţi într-un anume moment pe care eu l-am ratat, omul din faţa mea a obţinut dreptul de a reveni la „patru şi jumătate, nu mai târziu că se închide”, eu am înaintat până în dreptul ghişeului, am întins actele fără bani, am aşteptat să mi se ceară banii, am întins banii şi am zâmbit fals. Obţinusem la rândul meu dreptul de a reveni.

Sunt zile în care e mai bine să eviţi cozile de tot felul, la cantină în ora aceea de vârf care împinge incontastabil la hotărâri ferme, flămande, imperatative, pe culoarele acelea înguste în spatele tipei cu mersul în zigzag, din nou la ambasada aceea aproape şic, doar patru ore mai târziu – aceaşi zi, aceaşi ploaie, aceaşi oameni.

Există zile în care e mai bine să nu. Să nu fii. Ieri a fost una din acele zile.

Azi ? Azi mă refac.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s