Stau pe un scaun de plastic alb şi privesc o hoardă de oameni


Unele zile sunt mai diferite ca altele. Astăzi e una dintre ele. Stau pe un scaun de plastic alb şi privesc o hoardă de oameni. Sunt mulţi şi necunoscuţi oamenii pe care îi privesc şi au geamantane mari şi în general negre. Nu cunosc decât destinaţia finală, una dintre multele destinatii de pe „lista mea”. Oamenii îi voi cunoaşte pe parcurs. Aşa e mai bine.


Îmi place să anticipez lucrurile ghicind oamenii. Dându-le un nume în funcţie de comportament. în funcţie de postura în faţa neprevăzutului. Sau de postura în faţa rutinei. Vacantele sunt cel mai potrivit moment de a cunoaşte oamenii.

Ghidul, un om în floarea vârstei, ne explică că se va ocupa de toate. Îi zâmbesc şi îi privesc geamantanul plin de etichete colorate. Ne spune că asta e ultima lui călătorie înainte de „marele salt”. Va deveni „chef”. Adică va încerca să devină „chef”. Îi dorim succes şi ne vedem de ale noastre.

Cinci minute mai târziu ghidul ne strigă, ne aşezăm în rând, scoatem paşapoartele, trecem toate controalele. Apoi ne aşezăm pe nişte scaune roşii şi ne aşteptăm ora. Ora noastră soseşte cu întârziere. „O defecţiune tehnică” ni se anunţă în difuzoare. O voce rece, metalică. Un tip mustăcios la vreo cinzeci de ani – cu aproximaţie – dă vina pe toţi într-o ordine aleatoare : companie aeriană, agenţie de turism, grup, ne-grup, pilot. Apoi scoate un pix negru şi face reclamaţie. Doi bătrâni – probabil pensionari – se încurajează reciproc. O cucoană în negru – probabil văduva – îşi sună superstiţioasă fiul „o fi vreun semn?”

La trei fără zece – ziua – reintră totul în normal.

Avionul e mare, un airbus 340. Primul meu Airbus 340. Am locul de la geam lângă cucoana în negru nu departe de mustăcios. Zece ore de zbor şi o escală de şase. La Doha. Un aeroport mic într-un deşert. Aur şi praf. Şi şase ore cât zece. Un scaun de plastic albastru şi o pizza rece. Fac cunoştiinţă cu cucoana în negru la o masă metalică şi plină de pete. Îmi spune că ea n-ar fi vrut dar a vrut băiatul. „s-o scoată puţin din ale ei”. Apoi adorm

La unu fără zece – noaptea – ne urcăm într-un Airbus puţin mai mic. Un 320 fără pilot. Pilotul adormise. Nu se trezise. Nu venise. Ni se anunţă timp de o oră că lipseşte cineva. Când soseşte, „pilotul de rezervă” se încurcă în destinaţii. Probabil că nu e încă treaz. Sau poate că vrea să ajungă altundeva. Îşi cere scuze şi decolăm. Mustăciosul înjură mărunt, scoate un pix albastru şi face o reclamaţie. A doua. Cucoana în negru îşi făce cruce, înghite o pastilă şi apoi adoarme. Pensionarii dorm de mult. Eu mă amuz. Un fel de haz de necaz.

La Denpasar e ceată şi vânt. Suntem rugaţi să ne puneam centurile de siguranţă că „vor fi turbulenţe”. Şi au fost. Turbulenţe. Era să ratăm pista. N-am ratat-o. Cucoana în negru îşi face altă cruce şi-mi spune că nu trebuia să accepte. Mustăciosul dă vina pe compania aeriană şi pe cei de la meteo. Trebuiau să se pună de acord. Să anticipeze. Apoi cheamă steward-ul şi cere un whisky. Pensionarii nu spun nimic, le-au rămas cuvintele în stomac. Mi-e milă de ei, sunt atât de albi…

La sosire suntem întâmpinaţi cu ghirlande albe de frangipanier şi-un pahar de suc de portocale. E cald, umed şi bine şi eu dorm pe mine.

La Ubud suntem cazaţi la un hotel „în plină natură”. Aleile sunt înconjurate de stuf şi nuferi. Camera e mare, patul are baldachin şi baia e cumva „scăpată de sub acoperiş”. Cad lată. Plată. Aproape moartă.

A doua zi mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Sunt undeva la capătul lumii şi-mi e extrem de bine. Ies pe terasa din faţă şi inhalez pe rând : mirosuri, senzaţii, zâmbete. Pe aleea cu nuferi dau peste nişte oameni cu zâmbetul cât casa. Se înclină politicos şi-mi spun ceva. Nu-i înţeleg dar le zâmbesc.

La recepţie mustăciosul se plânge de condiţii. De baia în aer liber. De broaşte, păianjeni, şopârle, zgomote. Ghidul încearcă să-i explice dar nu reuşeşte. Micul dejun e „à volonté”. Fructe şi iaurt cu fructe. Pensionarii şi-au recăpătat culoarea şi cheful de viaţă. Ne povestesc că „li se lipise Asia de piele”. Că li se băgase în gemantane. Că se molipsiseră de ea şi nu mai puteau scăpa. Că se obisnuiseră să strângă din pensie un an întreg. Că restul îl puneau copii Cucoana în negru e îmbrăcată în gri. Ajunge ultima şi-şi cere scuze. O sunase fi-su şi se lungiseră.

Pe la opt ne urcăm în autocar. Pe la şi jumate coborâm, intrăm, vizităm ateliere de pictură, de sculptură în lemn, de sculptură în piatră, ascultăm, notăm. Apoi cumpărăm. Încerc să negociez şi nu-mi iese. Dau cât mi se cere. Mustăciosul râde pe sub mustaţă, satisfăcut. El a obţinut fix cât ceruse. Pensionarii mă învaţă ce şi cum. Mai încerc o dată şi reuşesc. La jumătate de preţ.

La hotel, seara pe la nouă, ghidul ne propune un masaj. Autentic balinez. Se fac liste, ne înscriem pe grupuri de câte şase. „Pic” în grupul de la ora 11:00, cu pensionarii. Mustăciosul e singurul care refuză categoric „genul acesta de atingere”. Act de-a dreptl obscen.

La Lovina Beach hotelul e vechi şi puţin prăfuit. Patul e tare şi baia are faianţa căzută. Închid ochii şi mă trezesc pe la cinci. Ni se promite o întâlnire cu delfinii. Pun o vestă de salvare roşie şi urc într-o pirogă verde. Plaja e murdară. Şi apa e murdară. Piroga „mea” nu dă nas în nas cu delfinii. Îi văd undeva hăt-departe şi-mi spun că-i un semn. Va trebui să revin.

La întoarcere, pe mal, mustăciosul comentează dezamăgit. Nu văzuse nici el delfinii. Dă vina pe ghid, pe organizare, pe pirogă. Trebuiau să anticipeze cumva, „să vadă tot omul delfinii că doar plătise acelaşi preţ cu ăiă de-i văzuseră”. Ghidul nu mai încearcă să-i explice nimic, ne invită la masă şi ne anunţă programul zilei.

Pensionarii îmi zâmbesc cumsecade şi-mi arată pozele cu delfinii. Ei avuseseră noroc.

La Candidasa ajungem târziu, pe la ora şase seara. Hotel de patru stele pe malul mării. Piscină, privelişte, Oceanul Indian. Nu pot să rezist Oceanului Indian. E cald şi are valuri, stânci şi ceva corali. Cucoana în negru îmi face cu mâna de la umbră. „La vârsta ei” nu mai îndrăzneşte nimic. Nimic extravagant. „Ce-ar spune lumea. Fii-su? Vecina de la şase?”

Îi fac cu mâna şi mă scufund.

Seara avem spectacol cu dans. Mâncare tradiţională şi muzică. Tot tradiţională. Gust şi ies să privesc marea de pe un şezlong. Mustăciosul iese şi el să „prindă în flagrant delict” anumite detalii : colţul puţin ciobit al piscinei, culoarea puţin decolorată a umbrelelor, marea puţin agitată.

La Kuta ajungem pe la prânz. Să aude muzică de peste tot. „Picăm” în plină sărbătoare tradiţională locală. Camera este mare cu vedere la piscină. Cucoana în negru face două poze cu ofrandele de pe marginea piscinei şi le trimite prin MMS. Pensionarii zac într-un şezlong şi ascultă muzică. Mustăciosul tună şi fulgeră. A nimerit camera de deasupra altarului. Cere să fie mutat şi este mutat. Ghidul zâmbeşte resemnat, ne urează sejur plăcut şi ne propune ceva excursii în plus. Aleg templu cu maimuţe de la Uluwatu şi un platou cu fructe de mare pe plajă.

Cucoana în negru nu alege nimic, preferă şezlongul de la marginea piscinei.

La templu ajung într-un taxi pe care-l partajez cu cei doi pensionari. Trafic, praf, motorete. Vrem să prindem apusul şi îl prindem. În vreo treizeci de instantanee. Maimuţele îmi par agresive şi foarte interesate de tot ce mişcă şi străluceşte. Îmi ascund cerceii, ceasul, inelele, privirea. Privesc apusul şi mă pierd pentru un moment în mare. Pensionarii îmi spun că e unul dintre cele mai ciudate locuri pe care l-au văzut în Asia. „Combinaţia asta de sălbatic şi civilizat este unică”. Nu pot sa-i contrazic.

La zece metri în faţa noastră mustăciosul este atacat de maimuţa-tată intersată de un breloc din metal aurit. Curioşii roiesc, se face cerc, se dă cu presupusul, se constată paguba totală, se face proces verbal de furt şi reclamaţie împotriva templului.

A doua zi îmi frig tălpile pe nisipul galben, testez specialităţile locale „la grătar”, îmi fac bagajele şi plec. Zborul de la ora 9:00 seara, un A340. Al doilea A 340 din viaţa mea. Am locul de la geam, fix lângă mustăcios…

Pe post de concluzie …

Nu sunt mai cu moţ ca alţii. Îmi place doar să descopăr lumea şi oamenii. Sunt un turist cuminte şi ascultător. Observ, iau notiţe şi-mi umplu momentele cu oameni şi fapte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s