Cum să (re)vezi lumea în roz


Astăzi aş vrea să vorbesc despre şuturile în fund. Chestii acelea care le încasezi când ţi-e lumea mai dragă şi mai roz. Adică atunci când eşti tu mai sigur pe tine şi pe ceea ce „scoţi” din tine,  atunci când ai tu încrederea mai mare în anturaj, în capacităţile tale şi ale anturajului de a face „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Atunci când eşti ferm convins că eşti, dacă nu chiar cel mai tare din parcare, măcar nu foarte departe de top 10.

Suturile în fund … Chestiile acelea care pică hodoronc – negru când tu vezi lumea în mov-bombon. Ei bine, în pofida tuturor aparenţelor, chestiile „acelea” au rolul lor. Adică un rol pozitiv. Odată şocul trecut există momentul acela de „respiro” , pasul acela „puţin îndărăt” care-ţi permite să te detaşezi cumva de anturaj, context, lume şi să vezi lucrurile aşa cum sunt: strâmbe.

Căci oricât de drepte şi regulate ai vrea tu să crezi că sunt lucrurile, că oricât de perfectă şi rezistentă la toate ai vrea tu să-ţi imaginezi lumea, realitatea aia pe care te-ai tot străduit tu să n-o vezi, pe care te-ai muncit tu să crezi că-i altfel, realitatea aia e a naibii de exterioară oricărui fel de stimul exterior.

Tu, ca stimul exterior, tu degeaba te concentrezi, degeaba te strofoci, degeaba îţi pui ochelari de cal să n-o vezi, tu ca stimul exterior nu poţi schimba lumea după faţa şi imaginea ta. Nu cu adevărat. Te poţi doar minţi că „ai senzaţia că” sau poţi doar „închide ochii să laşi detaliile să treacă”.

Şi aici intervin aşa, brusc şi neanunţate „chestiile acelea”. Şuturile în fund. Gesturile acelea voluntare sau mai puţin voluntare care declanşează instinctul de supravieţuire. Fără să vrei, tresări. Începi prin a te întreba „de ce tu?” – desigur, asta e prima întrebare care-ţi trece prin cap căci aşa începe orice instinct, cu o negaţie. Continui apoi prin a da vina pe unul şi pe altul, prin a nega evidenţă, prin a te ascunde în spatele aparenţelor. Până când trece „momentul impactului” şi-ţi revii, adică îţi dai seama că ţi-ai uitat ochelarii de cal pe nas şi că nimeni nu ţi-a spus, te-au lăsat „să crezi că” că aşa era mai bine pentru toţi, inclusiv pentru tine, ca aşa îţi era mai bine. Şi-ţi spui că în definitiv poate nu e vina nimănui, în nici un caz a celorlalţi. Că poate asta face parte din tine, tu şi plăcerea sadică de a te complace într-un consens tâmpit între tine şi lume.

În acest moment precis eu devin sarcastică şi reîncep să văd lumea în roz.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s