Măsor lumea de-o săptămână


Am avut la un moment dat o discuţie cu cineva. Era pe tema unui articol relativ la „lecţia de scris”. Spuneam acolo că nu văd cum mi-ar putea pica „mănuşă” un exerciţiu forţa, acela de a inventa lucruri. Personaje. Situaţii. Dialoguri. Spuneam că mă simt incompatibilă cu intrigile, dialogurile, personajele. Că aş vrea să pot să creez “intrigi”, să “ţin” cititorul cu inima la gură pe firul poveştii”, să jonglez cu personajele şi cu caracterele lor, să “fac un pas” dincolo de mine. Că sunt genul doar “zoom pe detaliu în stil propriu”.

Tot acolo remarcam că diferenţa între „zoom” şi „întreg” constă în însăşi abordarea. Eu scriu fără plan, nu am niciodată o “vizune a ansamblului”, mizez pe o oarecare fluiditate dată de trăirea scrisului. Nu anticipez nimic, alătur doar cuvintele şi ideile în ritmul “condeiului”. Remarcam că abordarea propusă de “lecţia de scris” este cu totul alta şi vizează ansamblul. Planul. Că ceea ce mă “supără” în acest fel de a aborda scrisul este lipsa neprevăzutului, acea abatere de la fir. Lipsa posibilităţilor. Limitarea.

Recunoşteam acolo că nu se pot scrie romane aşa cum se descriu detalii. “Problema” cu despicatul firului în patru este că la un moment dată ai impresia că vorbeşti de unul singur. Oamenii îţi dau „like”-uri şi atât. Nu ştii dacă chiar ţi-au citit textul şi au reuşit să înţeleagă ceva, sau dacă ţi-au citit textul şi n-au înţeles nimic. Sau dacă au înţeles cu totul altceva. Sau dacă nu ţi-au citit textul. Nu există „conversaţie” decât foarte rar.

Încheiam spunând ca mi-am afirmat dintotdeauna egoismul recunoscând că scriu în primul şi primul rând pentru mine. Şi, într-un sfârşit recunoşteam : „… de câtăva vreme se pare că mă lepăd încet încet de egoism”.

Răspunsul, „finalitatea” dialogului s-a petrecut cam aşa:

„Altfel, da, pot fi de acord că uneori, scrii destul de încifrat dar nu-mi pare deloc greu să decriptezi sensurile. Acum, eu nu mă pot erijja în portavocea tuturor… Şi eu, de multe ori, las doar un like, din varii motive nu pentru că nu citesc sau nu înţeleg ceea ce ai scris 🙂

Poţi încerca şi altceva, că stil, şi vezi cum şi cât de confortabil îţi este… şi fă un experiment cu cobai, testează-ne”

Si … am „testat”. Timp de o săptămână.

Am încercat ceva mai simplu. Mai accesibil. Cu personaje şi o urmă, o vagă urmă de intrigă. Un fel de poveste ca o adunătură de „flash”-uri genul acela de “flash”-uri care apar în cele mai ciudate ipostaze : când cureţi morcovii şi-ţi aduci aminte de un Revelion cu băiatul vecinilor, când speli tigaia de ulei şi ţi-o aminteşti pe scârba aia de şefa care te privea de sus fără să te cunoască. “Flash-“urile acelea ce trebuie trebuie să fie importante din moment ce tot apar.

De unde şi ideea de a le capta (imagina) sub formă scurtă, percutantă.

A trecut o săptămâna de când „încerc”, rezultatul este … discutabil. Mi s-a spus „acolo” că-i un simplu … complicat şi am realizat că o poveste capătă dimensuni nebănuite prin prisma cititorilor, că nu există un scenariu, un unic scenariu. Că fiecare cititor îşi are propriul scenariu şi interpretare. Primele „episoade” au stârnit câteva reacţii. Am fost comparată cu Haruki Murakami şi asta m-a mirat, m-a amuzat, m-a intrigat. Mai am multe de învăţat.

Primele concluzii? Nu mânuiesc destul de bine “arta interacţiunii între personaje”, deocamdată încerc să conturez personaje diferite de propria persoană. Un exerciţiu complicat atâta vreme cât îmi doresc o autenticitate a personajelor. E voit simplu şi totuşi pare complicat. Uneori e prea simplist şi mi se pare că sună fals.

Să scrii “un jurnal” e una, să încerci “romanul” e alta. Exerciţiul este al naibii de complicat. Jurnalul este relativ simplu de pus pe “hârtie” : eşti tu cu mintea ta, autentic. Te cunoşti îndeajuns de bine pentru a scoate texte veridice. Când însă scrii (vrei să scrii) romane, treaba se schimbă. Trebuie să intri în mintea personajelor, să te pui în pielea lor, că ţi se potriveşte ori nu. Greu şi obositor este depăşirea decalajul între “sine” şi personaje. Non-sinele. Adică între conştientul “eu”-ului şi sub-conştientul personajelor. Căci sub-conştientul personajelor este practic imposibil de atins.

Cam asta ar fi.

 

Anunțuri

36 de gânduri despre &8222;Măsor lumea de-o săptămână&8221;

      • Nu. Am nițel timp și voiam să adaug „măsuratul lumii” în blogroll. Cum nu reținusem adresa exactă a blogului am tastat în google „măsor lumea” și am ajuns, astăzi și-acum, … aici. 🙂

        Apreciază

      • Păi, ce să fac și eu … Dacă tot am terminat un curs în care mi s-a predat despre informații, analiza de infirmații, intelligence și analiza de intelligence, am zis să fac și puțină „practică”. Și-am pus de-o analiză de informații ”Apropos” de măsuratul lumii. Și nu-i vreo tortură de neuroni să te gândești că atunci când intenția declarată de a face ceva „pe dos” are ca rezultat o narațiune care te surprinde prin discursul simplu, atunci, „pe față” presupune o lucrătură pe tărâmul complicatului. Plus o serie de „ticuri” scritoricești și … voila !

        Apreciază

      • Dacă ții cont de faptul că partea aia de curs ne-a fost predată de un fost general de brigadă SRI, actualmente decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, devine clar că am început și noi, românii, să dăm importanță nu numai informației ci și educării oamenilor vis-a-vis de perceperea și prelucrarea și utilizarea ei. Sunt multe de discutat pe tema asta. Bine măcar că, fie și în al 12-lea ceas, facem și noi pași într-o direcție bună și că se manifestă deschidere într-un domeniu considerat până acum ca fiind destinat doar unor „avizați”.

        Apreciază

      • Văzut „din afară” românii sunt consideraţi foarte „tari” în anumite domenii specifice. „BI” şi „Big Data” fac parte. Nu-ţi fă probleme, lucrurile se mişcă greu peste tot. Partea tare a românilor este că se adaptează mult mai repede la noutăţi ca alţii. Chiar dacă se începe mai târziu, se recuperează repede. Făină faza cu profesorul fost SRI, cine să ştie mai bine cu ce se mănâncă accesul la informaţie dacă nu un fost ofiţer ? Pe când un articol pe tema asta ? Sau poate că e confidenţial ?

        Apreciază

      • Aaa…, nu, nu e nimic confidențial. Doar că aștept să primesc pe e-mail niște poze. Teme pentru articole sunt sute. Numai despre modulul în care-am discutat despre brain drain se pot scrie vreo 10. Că lucrurile stau tare, tare urât pe tema asta.

        Apreciat de 1 persoană

      • Nieee … Hai să încercăm și noi să facem un pic de educație. Știu, sună pretențios. Și prețios, dacă vrei. Fiindcă ar însemna că mă consider a fi o treaptă mai sus decât alții. Și, Dumnezeu mi-e martor, chiar nu e cazul să mă consider așa. Doar că îmi permit, zic eu, să nu dau mură-n gură. Ci doar să arăt unde e rugul cu mure. Cine vrea, să pună mânuța și să-și culeagă singur, cu mânuța lui. Nu vreau să-nvăț nimic, pe nimeni. Dar mi-ar plăcea să cred că pot deschide apetitul pentru învățătură.

        Apreciază

      • Doar (începi) să mă ştii 😉 Oricând gata să dezbat o chestie nouă, o tendinţa, apucături, comportamente. cred din ce în ce mai tare că mi-am greşit cariera.

        Apreciază

  1. Nu ştiu, poate că nu toţi, cine are curajul să recunoască? Am fost mirată să constat că au apărut acum profilurile mixte „filologie-informatică” de exemplu. Asta că să împace şi capra şi varza, probabil.

    Apreciază

  2. Reblogged this on Metafora buzz-ului and commented:

    M-am înscris la ediţia de primăvară a Superblogului ca să exersez un nou fel de a scrie. Cu personaje. Şi relativ simplist. Fără fraze intortocheate şi alte artificii stilistice. În nici un caz cu metafore, sunt mai greu de perceput de către unii sponsori. A scrie cu personaje, a le construi, a le „da” un caracter şi o unitate la nivel de comportamental nu este deloc lucru simplu. Dacă au fost apreciate poveştile mele cu personaje ? Nu intră-atât încât să „împuşc vreun premiu”. Sponsorii spun că vor poveşti lasa de înteles ca personaj principal e bine stabilit : produsul. Mi-a fost greu să laud produsele aşa că nu le-am lăudat, am pus doar personajele să le folosească. M-am amuzat şi mi-am depăşit titulatura de „oamă cu metaforele”. Chit că n-a impresionat pe nimeni, mi-a permis să-mi dovedesc că pot scrie şi altfel.De unde a plecat totul ? De aici.

    Apreciază

  3. Ca să scrii un roman – opinie personală, desigur! – trebuie fie să ai o sclipire a genialitate și să-l termini în maxim 10 zile ca Sadoveanu, pentru că s-ar scrie, practic, singur, în timp ce tu, scriitorul ai fi doar „instrumentul” inspirației, fie să-ți acorzi timpul și singurătatea necesar unui astfel de proces.
    Despre părerea receptorului… totul este relativ. Depinde la ce eșantion te raportezi, ce așteptări ai și cum te (de)motivezi.

    Apreciază

  4. Da, am citit atunci acest articol și majoritatea întrebărilor erau și-n mintea mea.
    Scrii pentru tine, la un nivel, dar în momentul în care apari pe blog ești conștient că te expui mai multor minți și ochi și interpretări. Te responsabilizează eventual audiență și pe undeva blochează, fără să vrei îți impui o oarecare cenzură. Te nemulțumesc like-urile, cele care doar bifează impersonal, un fel de act de prezență fad.
    Iar anumite comentarii cad în vulgaritate, ori calcă cu noroi și lasă urme murdare, unde tu știi că nu se poate… e complicat. Mult mai complicat decât pare când scrii primul cuvânt. Iar când acumulezi, acumulezi, acumulezi, te oprești și te întrebi dacă e bine, rău, penibil. Da, ți-ai asumat întreaga scriitură, dar o fi suficient?

    Apreciază

    • Da, este vorba de un fel de responsabilizare în sensul că trebuie într-un final să existe o vibraţie între tine şi cititori. Chiar dacă la început n-ai căutat vibraţia, expundandu-ţi gandurile într-un spaţiu public, ai devenit fără să vrei, sclavul feed-back-ului. Pe mine nu mă nemulţumesc like-urile, consider oamenii sinceri şi ştiu că de multe ori nu exista timpul sau starea necesară unui altfel de semn. Relativ la cenzură, foarte bien punctat, te autocenzurezi. E uman, e greu să te dezgoleşti public chit că de cele mai multe ori este vorba de ficţiune pură – sau ca doar tu ştii că nu-i adevărat 😉 În ceea ce priveşte comentariile este vorba de percepţie. Tu scrii una dar transmiţi alta. Eu mi-am dat seama că fiecare cititor este un scenariu potenţial. Dacă e de bine ? Depinde de scop, de ceea ce anume ţi-ai propus prin scriitură, ce anume ai vizat când te-ai decis să scrii.

      Apreciat de 1 persoană

      • Da, așa este. Și eu apreciez like-urile cu condiția să nu fie un obicei de a mitralia la nesfârșit, foc continuu și periodic. Tocmai pentru că vrei să simți pulsul cititorului. Altfel ai sentimentul că ești singur în cameră cu un sertar de like-uri colorate, artificiale. La un punct ai nevoie de dialog, de vibrația celui care te citește, dacă te citește și dacă vibrează. 🙂 Tocmai de aceea ideea acestei postări, pentru că și eu cred în sinceritatea oamenilor. Dar când ajungi la un punct de genul acesta, ramurile copacului se ramifică așa de mult, în direcții pe care nu le-ai bănuit. Ai sentimentul că-ți scapă de sub control. În sensul de spontaneitate e bine să pierzi un pic controlul. Dar intervine rațiunea, teama de vulgar, banal, penibil… Și atunci gândești de două ori înainte.
        Cât despe scop… Nu am un scop în sine. Fac ce simt. Și firește, suport consecințele uneori 🙂

        Apreciază

      • Şi consecinţele îşi au rostul lor. Din ceea ce am putut „schimbă” cu cititorii pe blogul cu pricina, m-am inspirat şi am deschis uşi pe care nu le-aş fi deschis altfel. Acele cai secundare pe care nu le-aş fi avut în vedere. În asta constă farmecul interacţiunii on line cu cititorii.Se schimbă sau se îmbogăţeşte viziunea iniţială a autorului. Asta desigur, dacă nu ţii neapărat să păstrezi adevărul aşa cum a fost sau aşa cum l-ai perceput tu.

        Apreciat de 1 persoană

      • Asta mi s-a întâmplat și mie. Mi-au modificat uneori traseul pentru că am văzut că este drum și în direcția opusă, iar uneori câte-o cărăruie era mai interesantă și plină de miez, decât drumul perfect asfaltat din mintea mea. Dar unele porțiuni au fost și bolovănoase și mai greu digerabile, însă au contat și construit sau răzuit un balast care probabil că era prea mult din anumite perspective. Nu țin să păstrez lucrurile într-o ordine prestabilită. Îmi place flexibilitatea, spontaneitatea, surpriza. Rigiditatea e obositoare.

        Apreciază

      • E perfect aşa atunci, continuă, vei fi mirată şi încântată de rezultat. Faptul că pot interacţiona cu cititorii este mană cerească. Nu poţi fii pe gustul tuturor, este imposibil. Nu căuta imposibilul, caută doar plăcerea scrisului şi a interacţiunii inteligente. Restul e balast.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s