Fără categorie

Exerciţiul depăşirii de sine


Exerciţiul „punerii în pielea altuia” , a “invadării minţii altuia” nu este un exercitu la îndemâna oricui. Viaţa altora îmbrăcată de propriul „eu” pare la prima vedere un exerciţiu  schizofrenic.

Mă tot întreb cum fac actorii de reuşesc să dea autenticitate personajelor? Cum reuşesc să-şi însuşească valorile intrinseci, felul de a fi al personajelor ? Cum reuşesc să spună una când de fapt gândesc alta? De unde atâta putere de delăsare de propriul “eu”? De unde atâta imaginaţie a actului, a pasului următor?

Mă tot întreb cum fac scenariştii să-şi poată imagina viaţa altora. Să nu se încurce în intersecţii, direcţii, serpentine? Să dea un înţeles “totului” ? Să nu  uite că nu mai sunt, da , că pentru moment nu mai sunt, că pentru moment au devenit altcineva ? Să imagineze fapte, să creeze sentimentele asociate faptelor şi personajelor.

Mă tot întreb cum fac toţi aceşti toţi oameni să rămână într-un final „ei”, cum reusesc să nu se molipsească de „eu-ul” altora ? Să nu se piardă prin vieţi imaginare ?

Aţi încercat vreodată exerciţiul unui personaj de sex opus ? V-a ieşit din prima? Din a doua? Cum v-a ieşit ? Nu v-a ieşit niciodată?

Anunțuri
Standard

4 gânduri despre „Exerciţiul depăşirii de sine

  1. Nu stiu exact cum fac eu cand scriu povestioarele mele, dar reusesc sa fiu in poveste, sa transpun trairile mele peste ale eroilor, sa imi imaginez reactia celor ce interactioneaza cu ei, sa le trasez bucurii, emotii, suferinte. Le dau din mine ca sa ii fac credibili si vii, desi sunt doar biete personaje. Cand pun punct, redevin eu fara efort, ramane doar o usoara nostalgie de a fi ramas in poveste macar inca o vreme…

    Apreciat de 1 persoană

      • Uneori imi reusesc, alteori nu. Mie imi par credibile si mult diferite mie, ar fi banal sa imi semene toate, ba chiar anost. Cred ca cei ce ma citesc pot aprecia asta mai corect decat mine, eu pot fi nitel subiectiva.

        Apreciază

      • Eu am încercat să „mă bag” în pielea unui personaj pe care mi l-am imaginat fix opusul a ceea ce sunt. Şi atunci, doar atunci, mi-am dat seama de dificultatea exerciţiului. N-am putut până acum să mă transpun complet, să-mi însuşesc valorile, să văd lumea prin ochii lui. Mi se pare fals ceea ce iese. Şi, dacă mă gândesc bine, există şi la marii scriitori o diferenţa perceptibilă între personajele feminine descrise de bărbaţi şi cele descrise de femei. Şi la fel pentru cele masculine. Nu ştiu până unde ne putem „dezbracă” de ceea ce suntem ?

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s