Fără categorie

Cum să scoţi castanele din foc cu mâna altuia


Ieri am avut o discuţie foarte interesantă cu cineva. Da, foarte interesantă. Totul a pornit de la tehnicile de mediere şi de la capacitatea/ incapacitatea omului de a “rezona” sau una cu una, cu alta. Ceea ce a fost cu adevărat interesant a fost faptul că discuţia a fost una fix pe post de exemplu la cum să faci. Rezultatul a fost acceptabil. Nu ne-am certat. Spre marea mea satisfacţie am ajuns chiar şi o concluzie comună ( dar asta merită un post separat).

Ceea ce a fost cu adevărat interesant la această discuţie a fost faptul  că a început cu sfârsitul adică cu concluziile relative la compatibilitatile vizavi de mediere. De posibilitaea neutralitatii. Discutia a început cu nişte concluzii … fix incompatibile. Căci  eu concluzionam relativ la contextul meu şi el, interlocutorul meu, concluziona relativ la contextul lui. Normal, nu ? Odată ce am priceput cum stă treaba cu „contextele” totul a mers ca pe roată. Cel puţin asta am simţit eu. Adică ne-am explicat, „am partajat” cât am putut, am pus punctual pe câţiva “I”, şi am lăsat câteva întrebări fără răspuns “pe mai târziu”. Am ieşit din discuţie, în ceea ce mă priveşte, fără sentimentul acela frustrant de a nu reuşi a impune cu forţa. Căci, relativ la discuţiile de pe bloguri, de multe ori sfârşesc în polemici fără cap şi coadă în care fiecare se străduieşte să impună altora ideea / vizunea lui.

Revenind la contextul „meu” spuneam acolo că în mediul în care lucrez noţiunea de “ierarhie” en în plin proces de transformare. Adică că se tinde spre un model “deschis” bazat pe principiul “co-construcţie”al “co-participării”. Modul de funcţionare “directiv ierarhic” e deja obsolet – cel puţin asta pare tendinţa în linii mari. Într-un astfel de model noţiunea de “şef” se rezumă de multe ori la activitatea de evidenţă a  ocuparii a resurselor. Şi, în teorie cel puţin, la activitatea de a lua decizia potrivită în momentul potrivit (aici mai e ceva de lucru, suntem încă departe de lumea ideală).

Într-un asftel de model – care nu impune nimic din start, care nu se bazează pe reguli stricte în care unii dau ordine şi tot restul execută fără să comenteze – există multe cazuri în care medierea este necesară. Există compatibilităţi şi incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele. În ceea ce priveşte mijloacele şi metodele. Şi toate acestea necesită de multe ori negociere dură. Sau mai puţin dură.
“Contextul meu” n-a fost să fie dintotdeauna acelaşi. E normal, evoluăm. Involuăm. Cine să mai ştie? Cert este că “la începuturi” am cam suferit ceva căci funcţionam pe alt model Mi s-a reproşat multă vreme că “port în mînă tara comunismului sub forma respectului intrisec faţă de ierarhie”. Mi-a trebuit ceva vreme să înţeleg că aici e altfel, că “şeful” nu este văzut decât ca un om care “trebuie să ia decizii” – asta am auzi-o la un curs de perfecţionare şi mi s-a părut genială; de atunci am lăsat toate complexele de inferioritae baltă şi a fost din ce în ce mai bine. Că şeful nu deţine pin nici un caz controlul absolut asupra nimănui.

Şi apropo de curs : pe aici ăştia cu “diplomaţia” lor te învaţă din “faşă” cum stau lucrurile; Nu tu cursuri teoretice, practică direct. Cursul doar la urmă ca “să vezi ce scârţâie”. Şi să înţelegi „mecanismul” .

Medierea e de multe ori necesară şi adevăraţii mediatorii sunt … unşi cu toate alifiile – si nu vorbesc aici de Hollande şi Merkel, ei nu pot fi mediatori pentru că nu pot fi neutri, fiecare vine cu tolba plină de interese personale. Şi , sincer, nu ştiu în ce măsură sunt capabili să înţeleagă contextul celuilalt. Şi să se pună în pielea lui. Vreau să sper că sunt capabili, că doar de-aia sunt acolo unde sunt.

M-am întâlnit de câteva ori pe post de “mediator în gestiunea conflictelor” şi da … nu e uşor deloc să fii la mijloc. Adică la distanţă egală de cele două părţi. Adică să fii neutru. Exerciţiul necesită o detaşare completă de idei preconcepute şi de judecăţi de valoare. De interese propii. Cu alte cuvinte trebuie să-ţi ieşi din pielea ta şi să te pui în pielea celorlalţi, să le înţelegi punctul de vedere, să te debarasezi de interpretările personale. Căci mult, foarte mult din ceea ce se vehiculează reprezintă proprii interpretări, adică o realitate trecută prin filtrul valorilor personale. În cazul conflictelor este vorba de o neconcordanţă la nivelul valorilor. Pentru a fi un bun mediator trebuie în primul şi în primul rând să discerni realitatea aşa cum este ea, dezbrăcată de interpretări proprii. Problema de bază într-un exerciţiu de mediere este poziţia fiecărei “părţi” faţă de posibilitatea eşecului. Ni s-a explicat că nu există – sau foarte- foarte rar -cazuri în care fiecare parte să reuşească să obţină tot ceea ce şi-a propus. E musai să existe concesii. Şi asta (concesia) poate fi percepută drept eşec – jumătatea “goală” a paharului – sau ca succes – jumătatea „plină” a paharului. Un mediator de calitate este cel ce reuşeşte să facă ambele părţi să distingă jumătatea plină a paharului.

Observaţie importantă: Noţiunea de “ierarhie” e percepută diferit în funcţie de cultura ţării în care evoluezi. Şi noţiunea evoluează. Ca şi percepţia. Există o explicaţie istorică, geo-politică, etc. Nu toate ţările “occidentale” au aceeaşi viziune relativă la ierarhie. Francezii se consideră drept “moderaţi” . Nu este nici rău nici bine, pentru că reperele şi contextul nu-s aceleaşi. Cele mai “ataşate” de sistemele ierarhice sunt ţările africane, regiunea sub-sahariană. Şi, din câte am auzit, Japonia. Despre estici (europeeni) : se spune că sunt în plină tranziţie. Asta tot de la un curs o ştiu. Cursul era dat de un englez şi un irlandez. Eram în sală vreo 20 dintre care jumătate “născuţi oriunde altundeva dar un în Franţa”. A fost una dintre cele mai profunde experienţe profesionale pe care le-am avut până acum.

Pe mine m-au pus să vorbesc despre România şi eu n-am putut să le vorbesc decât despre România dinainte de Revoluţie. Sau cea de imediat după Revoluţia. Pe vremea când „şeful tăia şi spânzura” . Sunt convinsă că lucrurile s-au mai schimbat de atunci, în ce sens ? Asta rămâne de analizat.

Anunțuri
Standard

19 gânduri despre „Cum să scoţi castanele din foc cu mâna altuia

  1. 1. O să mai curgă multă apă pe Dunăre până ce vreo discuţie purtată cu mine se va încheia în termeni ireconciliabili. Cu atât mai mult o discuţie în care-mi declinasem poziţia de entry-level în domeniu. M-a bucurat discuţia cu tine şi, deşi tonul postării mele nu s-a vrut a fi unul prea tehnic, prea aplicat, mi-a făcut plăcere să văd că a putut da naştere unui dialog şi „în afara” prea binecunoscutei frivolităţi a unei însemnate părţi a blogosferei.
    2. Din păcate pentru tine, nu mă pot ridica nicicum la nivelul la care şi eu unul mi-aş fi dorit să evoluez. Nu am nici pregătire teoretică, nici experienţă practică în domeniu. Sunt de formaţie pur tehnică şi nici acum nu am un job în care relaţiile interumane să conteze prea mult. Sper însă să găseşti aici parteneri de discuţie pe măsură.

    Apreciat de 1 persoană

    • 1) În ceea ce mă priveşte orice experienţă este binevenită. Ne îmbogăţim schimbând păreri şi constatând că nu suntem fix la fel, că nu gândim la fel, că nu avem acelaşi parcurs. Ţi s-a părut tehnic răspunsul meu? Aşi, nu sunt expert, sunt doar unul care a trăit pe propria piele „efectele”.

      2) Eu n-am nici un standard, îmi place doar să despic firul în patru. Eu sunt fix ca tine, de formaţie pur tehnică şi experienţă „băgată cu furca”. Relaţii inter-umane recunosc am cam avut, şi alea tot aşa” cu forţa” căci sunt „din fabricaţie” introvertitul standard. Dar viaţa îţi da ocazii să vezi că poţi şi altfel.

      Apreciază

      • E o tactica buna. Din pacate nu este posibila intotdeauna. Adica e posibila cu anumite concesii. Accepti si taci. Tot un fel de negociere. Tu cu tine. Masori „pagubele” si iei decizia sa nu spui nimic. Sa „faci ca si cum n-ar fi fost” . Sa accepti.

        Apreciază

      • Când mi se întâmplă, rar, e drept, nu fac concesii, dacă am dreptate și nici nu accept și nici nu tac. Doar că, folosesc suficiente argumente, întotdeauna pe tonul potrivit șio țin până în pânzele albe. Dacă însă greșesc eu și mi se arată lucrul acesta, recunosc, îmi cer scuze, dar tot nu tac :))) Rareori am cântărit „pagubele” și mi-am văzut de treaba mea, mai ales atunci când am văzut că medierea este imposibilă, din varii dar puternice motive. Și de la o anumită vârstă, ca a mea, îți dai seama că nici timp de pierdut nu mai ai și nici să cheltuiești energie inutilă nu merită. Da, mai degrabă negociez cu mine însămi înainte de a lua o anumită poziție în interiorul unui conflict. Depinde de context dar mai ales de conflict 🙂

        Apreciat de 1 persoană

      • Păi vezi, până la urmă tot negociezi 😉 Este adevărat că, odată cu vârsta, lucrurile capătă o altă importantă. Am remarcat şi eu (la vârsta mea) că nu mă mai irosesc în inutilităţi. Dar există (încă) lucrurile acelea peste care nu pot să trec, cele care într-un fel sau altul mă afectează. Şi atunci „negociez”. În stilul meu. Acum nu mai tip. Asta ar însemna tot irosire. Pur şi simplu „mă strecor printre defectele discursului celui din faţă”. Uneori funcţionează.

        Apreciat de 1 persoană

      • Eh, așa fac și eu… doar că, spre deosebire de tine sau Dan, eu nu am făcut niciun curs în viața mea și nici nu stăpânesc tehnici sau termeni specifici… Cum ar veni, o fac după „ureche” :))

        Apreciază

      • E instinctul de supravieţuire şi bunul simt. Cursul nu te schimbă, îti schimba „doar” perceptia – in fine , tot schimbare e … cursul îţi explică de ce şi-ţi deschide puţin ochii. Îţi dă anumite explicaţii privind reacţiile celor din faţă. Mie cel puţin cam asta mi-a făcut. L-am găsit interesant pentru că am învăţat că nu suntem la fel.

        Apreciază

      • Eu cred că anumite lucruri le-am deprins din timpul facultății, de la cursurile de actorie, acolo făceam diverse exerciții, cu parteneri colegi, evident, legate de anumite situații, conflicte, etc, improvizând pe anumite teme și bazându-ne (uneori) exclusiv pe reacțiile celuilalt și pe expresiile faciale și corporale, nu doar pe texte date :))) Se pune?

        Apreciat de 1 persoană

    • Da, şi încă cum ! „La cursul respectiv” erau jocuri de roluri pe post de exerciţiu. Nu poţi înţelege un om până nu te pui în situaţia lui. Desigur, e un joc dar chiar şi aşa te obligă să vezi lucrurile prin prisma altuia. E foarte „tare” teatrul. Noi am avut la un moment dat obligatoriu o chestie care se numea „viziunea 360°”. Un exerciţiu foarte dificil care începea prin a colecta impresiile celor cu care lucrai (tu dădeai lista şi ei răspundeau, tu nu ştiai ce au răspuns ei). Apoi urma un seminar de 2 zile „în fizic” undeva departe, unde ţi se spunea ce şi cum – adică cum te văd ceilalţi, etc. Când am auzit ce credeau ceilalţi despre mine … am început să plâng. Fiecare participant avea dreptul la un „coach” care îi analiza toate mişcările şi reacţiile. La un moment dat trebuia să joci teatrul, fiecare juca un personaj care era fix opusul lui – pentru mine la vremea respectivă a fost cel mai greu – şi acolo vroiai sau nu, trebuia să-ţi ieşi din piele….

      Apreciază

      • Ha, atunci înseamnă că io am făcut 4 ani de cursuri din-astea :)) Și, unde mai pui, că totul era o joacă și-o plăcere, nici vorbă de angoase! Dacă tu spui că așa se desfășoară și aceste cursuri, te cred. Foarte multe astfel de exerciții umpleau cursurile noastre. Noi le numeam jocuri la început dar, ulterior, acestea deveneau extrem de serioase și se lăsa cu tensiuni pentru că totul evolua, exista progresie. Și pentru că ne însușeam totul, cu multă seriozitate, situația, caracterul, personajul, etc. Și, oh, doamne!, prin câte situații și prin câți pantofi m-am purtat timp de patru ani și-apoi, încă mai bine de atât…

        Apreciat de 1 persoană

      • Da, teatru e un „instrument de ieşit din propria piele” foarte, foarte puternic. Şi foarte eficace. Eu am ales la un moment dat – după ce mi-am dat seama că nu face rău – deci am ales un curs „comunicarea prin teatru”. Problema mea pe atunci era că … îmi puneam prea multe întrebări înainte să spun ceva : să nu se înţeleagă greşit, să nu mă considere proastă, etc, etc. Şi din cauza asta nu îndrăzneam să spun mai nimic. Deci revenind la cursul acela de comunicare prin teatru : a fost minunat. Cum spui, ne-am jucat, ne-am mişcat, am făcut pe alţii, ne-am schimbat. Cel mai tare a fost faza cu filmatul. Ne punea să jucăm „un rol” şi eram filmaţi. Era oribil să te vezi apoi. Adică să vezi diferenţa între cel ce crezi că eşti şi cel ce eşti cu adevăratv în ochii celor din jur. Spunem atât de multe prin comportament. Vorbele sunt de multe ori de prisos.

        Apreciază

  2. Eh, nu vrei să știi câte porții de nesiguranță, de neîncredere și de ridicol/penibil ne-am înghițit și noi în anii aceia. Ușor, ușor, le-am depășit toți, pe toate… și am învățat cum suntem, noi înșine, înainte de toate, cum relaționăm, cum ne poziționăm în relație cu alții și care ne sunt măsurile, neputințele, etc… În mare parte, ceea ce sunt azi, datorez acelor ani.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s