Fără categorie

Despre politică la locul faptei


Când mi-am început „cariera profesională” în Franţa am tăcut . Da, în mare parte am tăcut. Tăceam şi ascultam la cei din jur. Le priveam mutrele, comportamentele, încercam să le înţeleg glumele, referinţele. Nu-mi ieşeau chiar toate. Umorul „fin”.  Da, cu umorul a fost penibil. Si al naibii de lung. Eu nu râdeam la glume pentru că n-aveam referinţele necesare. În schimb râdeam la comportamente. Pentru că referinţele mele erau fix pe dos. Vă mai aduceţi aminte de criza de hârtie igienică de pe vremea lui Ceaşcă? Când „Scânteia” îşi căpătase locul cuvenit? Pe vremea aceea ne sclipeau ochii „la coadă la Universal”. Pe vremea aceea nu conta numărul de straturi. La francezi însa contau multe : culoarea, mirosul, contextul . Cum naiba să nu razi?


Când nu înţelegeam, zâmbeam şi-mi vedeam la ale mele. „Codam”. La un moment dat mi s-a urât de cod şi mi-am exprimat dorinţa „de a face altceva”. Atunci, când mi s-a dat ocazia „să fac altceva” au început greutăţile. Trebuia să fac orice altceva decât cod. Adică orice altceva decât ştiam. Cam asta era şi scopul dar era al naibii de greu „să-i faci pe ceilalţi din vorbe”. Cam la asta se rezuma munca mea de atunci. Mi se cereau émailuri  „politiquement corrects”; fără greşeli gramaticale şi fără subînţelesuri. Adică fix ce nu ştiam să fac.

Diplomaţia n-o învăţasem în şcoală. Acasă mi se spuses fix pe dos. Bunica, ardeleancă get-beget, era adepta lucrului spus neaoş, în faţă şi fără tergiversări. Eu am ascultat-o pe bunica şi ani buni de zile mi s-a părut că este fix calea pe care orice om sănătos la cap trebuia s-o apuce. Când a fost însă “să-i fac pe ceilalţi din vorbe” mi-am dat seama că mai am de învăţat.

Primele mele emailuri au fost considerate catastrofice. Frizau prăpastia cum s-ar spune. În virtutea căii cele mai scurte şi a autenticităţii personale, scriam fix cum gândeam. Mi s-a explicat că “aici, în Franţa” lucrurile trebuiesc spuse “cum să-ţi spun? … aşa, mai cu perdea, nu direct în faţă”. Am înţeles că trebuia să le împăturesc bine, cuvintele. Să nu exprim o idee clară de la început. Să „tatonez” bine terenul înainte de a spune ceva. Să cunosc oamenii, interesele oamenilor. Să nu fac oamenii să se simtă atacaţi. Să fac texte lungi, politicoase în care să nu spun mare lucru. Poate să dau doar de înţeles „ceva”. Ambiguu. Care să placă. Tuturor. Cu timpul m-am ameliorat, am devenit „diplomată” . Exersam „diplomatia” fără să vreau cu prietenii. Cu familia. Cu apropiaţii. Mi-am dat seama că exersam pe ei când i-am simţit că mă privesc ciudat, puţin neîncrezători. Le devenisem străină. Ne-autentică. Trecusem dintr-o extremă în alta.

“Mijlocul” e greu de atins. E vorba de capacitatea de a te adapta la nuanţă. E vorba de flexibilitate; Mi se întâmplă înca des să “dau cu mucii în fasole”.

Sunt “locuri” , da multe “locuri” unde se pune mare accent pe tertipurile din culise. Pe subîntelesuri. Acolo, în astfel de locuri, există multe interse contradictorii. În astfel de situaţii se apelează de multe ori la “pioni”, “oamenii aceia de paie” care tebuie să joace cum le cânta orchestra. Şeful de orechestră. În nici un caz conştiinţa.

Am cunoscut odată un pion care-mi spunea că-i pierdut pe tabla de şah. Numărase vreo şapte interese contradictorii şi-mi spunea că-i ameninţat din stânga şi din dreapta. M-am gândit bine şi mi-am spus că şi el, pionul, ar trebui să-şi aibă propriul interes. Ca si el, pionul, ar trebui să aibă o conştiinţă. Să-şi găsească o compatibilitate cât de mică şi să ţină “aproape”. M-am gândit că-i singura lui posibilitate de a nu-şi pune nebunii , pardon, regele, pardon regina în cap.

Mă gândeam că lucrurile se petrec pe aici aşa cum se petrec pentru că francezii sunt un popor cu tradiţie “umanistă”. Adică sunt recunoscuţi drept artişti, poeţi, scriitori. Cu traditie. Că sunt construiţi pe principiul “descrierii”, a „datului de înţeles” , nu a căii cele mai scurte.

Odată cu trecerea timpul am înţeles că nu-i atât de simplu. Cert, e cultural, un cultural întreţinut. Se poartă foarte mult “moda reţelelor”. Şi a elitelor. Şi a reţelelor elitelor. Şi a politicii purtate de elite. Dacă ai şansa să intri în circuitul “grandes écoles” eşti cu pecetea pusă. Adică ai calea trasată. Adică ţi-a pus Dumnezeu mâna pe cap. Dintr-un anumit punct de vedere, desigur. Dacă nu, nu. Adică vei fi o viaţă întreagă pion. Desigur, nu oricine are capacitatea de a păşi poarta acestor „mari şcoli”. Şi nu orice are capacitatea de a rezista modelului. O prietenă îmi spunea odată că avusese ocazia să facă parte dintr-o comise la nu mai ştiu ce examen de admitere la genul asta de şcoală . Îmi povestea, şocată, cât de lipsiţi de “uman” i se păruseră canditatii. „Nişte roboţi, extrem de inteligenţi, dar roboţi”. Le lipsea relaţionalul şi afectul. Mi-am spus atunci că sigur exgera, că era vorba doar de o percepţie personală.

Cu timpul am avut ocazia să întâlnesc astfel de oameni. Extrem de inteligenţi. Extrem de siguri pe ei. Extrem de singuri. Cu foarte puţine excepţii, nişte neînţeleşi. Din rândul acestur oameni sunt aleşi pe aici “leaderii marilor întreprinderi”. Odată aleşi, totul funcţionează pe baza de reţea. Vi se pare cunoscut modelul? Pe când eram mică i se spunea “model relaţional”. „Nepotism”. Şi să dădea cu pietre în el. Ni-l asociam drept model propriu, românesc. Ei bine, ne-am înşelat. Modelul există şi funcţionează. Nu perfect, dar funcţionează.

În rest … adaptabilitatea şi diplomaţia să trăiască. Şi să se predea la şcoală. Să ştie omul cum să „încaseze.”

Anunțuri
Standard

4 gânduri despre „Despre politică la locul faptei

    • Da, aşa cred şi eu. Din păcate societatea în care mă învârt a cam uitat regulile de bună creştere, cei “şapte ani de acasă”. Nu cred că-i tipic franţuzesc, sunt sigură că “modelul” a fost copiat. Se copiază tot ce-i mai prost.

      Apreciat de 1 persoană

  1. Recunosc sincer că am rămas la nivelul bunicii tale. Ardeleancă de-a mea. Fire care mi se potriveşte. Asta nu înseamnă că tu nu trebuie să încerci să înţelegi şi să te adaptezi cerinţelor moderne. Bunica ta ar aprecia.

    Apreciază

    • Si eu recunosc sincer ca am ramas la nivelul bunicii. Toate „artificiile astea comportamentale” imi sunt atat de straine incat nu reusesc sa mi le insusesc in profunzime. Desigur, „dau senzatia ca” , adica incerc sa fac in asa fel incat sa nu „lovesc direct”. Daca ar fi dupa mine as lua intotdeauna calea cea mai scurta. Adevaratul caracter iese la suprafata la oboseala. Mi se pare ca se pierde atata vreme cu „artifici” incat se uita esentialul. Ar fi o economie de timp pretioasa ….

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s