Un text simpluţ, uşor de înţeles

Mi s-a spus că ceea ce scriu e prea complicat, că oamenii aşteaptă lucruri simple, uşor de citit, uşor de înţeles. Nu am vrut să cred din prima, am crezut că n-am înţeles eu bine, le-am mai cerut odată părerea „sunteţi siguri că asta vreţi? O înşiruire de cuvinte aliniate fără stil? Fără urmă de idee de transmis mai departe? Sau cu fix ce doriţi să auziţi?” Mi-au răspuns la fel, încă odată acelaşi răspuns, ceva simplu şi pe înţelesul nostru.

Şi atunci m-am întrebat dacă EU doresc cu adevărat să devin mediocră, dacă după atâţia ani în care am evitat pe cât cu putinţă această „cale de mijloc care îi aduce pe toţi cam la acelaşi nivel” aş putea fi în stare să fac un viraj la 180° pentru a răspunde oamenilor simpli, simplu, aşa cum îşi doresc.

Şi tot întrebându-mă aşa mi-am amintit de bunica şi de bunicul, oameni simpli de la ţară care au ales la vremea lor să facă fix pe dos că oamenii de azi, să „facă cumva să iasă peste medie” să-şi trimită copii la şcoală, la facultate să devină oameni importanţi şi împliniţi. Şi tot amintindu-mi de bunica şi bunicul şi de mândria cu care povesteau la cine avea răgaz să-i asculte cât de bucuroşi şi împliniţi se simţeau cu „aşa copii şcoliţi şefi de promoţie şi alta nu”, tot amintindu-mi apoi de mama care, la rândul ei a dorit să ducă mai departe „tradiţia” instaurată împingandu-mă de mică în lumea minunată a cunoaşterii, tot amintindu-mi de toate aceste exemple şi experienţe trăite pe propria-mi piele am hotărât că nu pot deveni mediocră, că simplicitatea şi „chestiile drăguţe” care mi se cer ar fi nişte concesii care m-ar depărta mult prea tare de la linia de conduită şi de valorile pe care mi le-am format de mică.

Gândesc exact cum am fost creată, de mică, îndrum la rândul meu bazându-mă pe propria-mi experinţă pe principiul „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Şi desigur şi inversul principiului …

Sunt convinsă că mulţi consideră că, de la „o oarecare vârstă în sus” ne inspirăm prea mult din propriile experienţe pentru a construi reguli aplicabile de tot restul lumii. Sunt convinsă deasemenea că cei ce consideră astfel nu se înşală foarte tare, e puţin cam restrictif să îi ghidezi pe alţii după doar propriile reguli. Sunt de părere în acelaşi timp că reperele dobândite de mici ne ghidează pe tot parcursul vieţii, un om fără repere şi principii este că un zmeu în bătaia vântului. Desigur că aţi întâlnit „oamenii giruetă” cei ce-şi schimbă părerea în funcţie de direcţia vântului. Desigur că, în funcţie de afinităţi, i-aţi acceptat într-o oarecare măsură sau i-aţi respins. Desigur …

Ceea ce ne ghidează în toate alegerile pe care le facem sunt acele „mici lucruri învăţate de mici”, reperele, bucăţelele acelea disparate care, puse cap la cap formează scara de valori la care ne referim o viaţă întreagă. Din punctul meu de vedere lucrul esenţial pe care orice „societate” trebuie să-l impulseze „mlădiţelor” sunt reperele de calitate. Simplu de spus, mai greu de pus în practică. Şi totuşi …. Punctul de plecare ar trebui să fie în primul şi în primul rând familia – pe principiul „culegem ceea ce semănăm” – familia ar trebui să promoveze încă de la cea mai fragedă vârstă „puterea exemplului”. Omul este o fiinţă socială, copiază şi reproduce ceea ce vede în jur.

Un alt aspect pe care îl consider esenţial în formarea caracterului este evitarea datului „mură în gură cu ligurita şi cu felicitările de rigoare” . Calea cea mai simplă de a produce senzaţia că în general câinii umblă cu covrigi în coadă şi că e suficient să scoţi mâna pe geam cu o felie de pâine unsă şi cu muştar ca să poţi dispune de un copios prânz, calea cea mai simplă de a produce inactivi fără pic de iniţativă este aceea de a pune pe tavă răspunsuri gata fabricate. Pentru a creea initiva trebuie stârnită curiozitatea prin întrebări inteligent formulate.

În ceea ce priveşte sensul lucrurilor … Am avut în liceu o materie la timpul ei revoluţionară. Se chema “sisteme” şi nimeni nu putea înţelege la ce servea cu adevărat. Profesoara venea în clasă, făcea prezenţa, asculta la întâmplare “la litera” şi apoi dicta. Pagini întregi – îmi aduc aminte că reuşisem să umplu un caiet dictando de 200 de pagini într-un trimestru – dictate pe un ton monoton, fără pauze, “punctate” de virgule şi “trecem la un nou paragraf”.

Punct şi de la capăt?

Problema cu materia asta nu era conţinutul în sine – niciodată n-am reuşit să trec cumva dincolo de cuvinte – problema se situa la nivelul lipsei de obiectiv şi utilitate. În plus de “stilul” monoton de a băga informaţia cu forţa în nişte capete de adolescenţi nu tocmai tâmpiţi. Mă gândesc acum, ani buni după, că puţini au fost profesorii care-şi permiteau explicaţii despre utilitatea lucrului într-un mod complet deschis la viziuni şi păreri contradictorii. Puţini au fost dascălii ce au reuşit să dăinuiască prin întrebări stârnind “doar curiozitatea”.

Datorită unui astfel de dascăl l-am descoperit pe Toffler pe la 16 ani, i-am citit din scoarţă în scoarţă cel de-”al treilea val” şi am “îndrăznit” să-mi exprim părerea într-o dezbatere publică. Din păcate astfel de oportunităţi mi-au fost extrem de limitate şi cred că asta este una dintre (multele) explicaţii legate de lipsa de iniţiativa şi curaj de a merge contra curentului remarcată până la o vârstă relativ înaintată. Îmi aduc aminte de “antreprenorii din cămin”, cei ce vindeau tot felul de chestii, începând cu comună “bere la litru” şi sfârşind cu calculatoare Cobra “faites maison”. La vremea aceea îi priveam de foarte departe atribuindu-le într-un mod las statutul de rebeliune de prost gust împotriva a ceea ce mai toată lumea numea “normalitate”. Şi asta într-o cunoştiinţă de cauza dovedită de (singură) proprie rebeliune împotriva “profei” de română din liceu care nu putea concepe că un text literar să poată ascunde semnificaţii diverse şi variate, perceptibile (sau nu) în funcţie de ce acum unii numesc “deschidere”. Citata profesoară impunea tuturor analize personale construite într-un mod complet superficial şi complet deformat de propriile principii. N-am putut niciodată să-i citez ideile şi percepţiile, nici în teze şi cu atât mai puţin la bacalaureat. Rezultatele au fost cam în fază cu rigiditatea dovedită de stimată profesoare pe timpul celor patru ani dar pasiunea pentru “rebeliuni literare de tot felul” a rămas intactă, inoculată din fericire imediat după cei şapte ani de acasă de un remarcabil profesor de română într-o simplă şcoală generală.

Analizând toate acestea “la rece” şi cu mintea adolescentului devenit demult adult îmi răspund singură la multe întrebări. Am acţionat ani de zile într-un fel de rigiditate formatat de reguli şi metode învăţate în şcoală “orice abatere de la linia prealabil definită se pedepseşte drastic” întrebându-mă inconstient de ce unii nu-şi doresc decât pasul dincolo de limitele impuse de sistem iar alţii, dimpotrivă, doar culcuşul călduţ bine ascuns de mrejele unor reguli pre-stabilite.

Analizând toate acestea la rece realizez că vârfurile mi-au trecut şi mie “un pic dinclo” şi că senzaţie dreptului la replică şi a unor proprii opinii contra curentului îmi gâdilă din ce în ce mai plăcut papilele dându-mi un aer de “tânăr neliniştit în căutarea echilibrului ideal între reguli şi contra-reguli”.