Fără categorie

Lăsaţi-mă în umbra mea. Ies singură când nu mai pot !


Lumea ideală nu va exista niciodată,  vor exista doar oameni care se adaptează la tendinţe.

Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la început erau unii care-mi spuneau ce am de făcut şi eu făceam. Apoi mi s-a sugerat o oarecare doză de autonomie şi m-am conformat. Într-o oarecare măsură.

Îmi puneam cojocul pe spate, străbăteam curtea îngheţată a fabricii şi mergeam să „întreb utilizatorii”. Adică pe oamenii aceia îngheţaţi din secţie. Să-i văd cum folosesc matriţele. Să înţeleg la ce va servi proiectul. Îi vizitam apoi pe şefii de secţie, pe cei de la vânzări, pe cei de la producţie. Apoi reveneam îngheţată tun şi cream cod. Mergea strună. O săptămâna analizam „pe teren”, o săptămâna făceam codul, încă o săptămâna îl testam cu utilizatorii. La sfârşit de tot lansam în producţie şi cam asta era. Fluid. În fază cu realitatea. Ne-decalat. Mănuşă. 

Apoi am plecat „în vest”. Acolo mi s-a explicat că trebuie s-o iau de la munca de jos. Adică de la cod. Unii exprimau, unii traduceau, unii analizau, eu codam, eu testam, eu corectam, eu punem în producţie. Nu era din prima mănuşă. Poate din a două, dar nu sunt sigură. În fine, funcţiona. Mai puţin fluid dar funcţiona.

A urmat o reorganizare şi încă una şi tot aşa. Am trecut de la cod la analiză şi de la analiză la proiect. „Pilotam”. Coordonam. Unii exprimau, alţii traduceau. Noi puneam totul să intre într-un budget, dădeam priorităţi şi apoi trimiteam pachetul la „fabrică”, în exterior. Aşa deveniseră vremurile. Codul şi testele erau din ce în ce mai externalizate. Ni se explicase că „cam asta va fi tendinţa pe viitori ani”. Ni se explicase bine. Când produsul era gata ni se livra. Noi coordonam mai departe. Intervenea echipa de test şi apoi echipa care exploata. Un proiect dura în medie cam nouă luni. Nu ieşea din prima perfect. Nici din a doua. „Trecerile” dintre două echipe nu erau fluide. În fine, într-un sfârşit funcţiona. Costa cât costa dar funcţiona. Când costa prea mult revedeam priorităţile şi mai tăiam. Erau câţiva nemulţumiţi dar trecea repede. Le promiteam o nouă versiune şi aşteptau. Ce erau să facă?

La un moment dat m-am săturat de coordonare şi „pilotaj” şi am devenit „arhitect”. „Urbanist”. Îmi pica mănuşă cu felul meu utopic de a vedea lucrurile. Îmi imaginam tot felul de chestii şi le prezetam logic. Pe termen lung. Era perfect. Rupt de realitate dar cu „bătaie lungă”. Făceam parte din cei ce „transformau” şi mă bucuram că mai am ce să transform. Devenism expert în scheme şi etape. Era utopic dar era perfect în faza cu felul meu de a fi.

Apoi am redevenit „operaţională”. La distanţă dar operaţională. Adică îmi imaginăm de ce anume aveau nevoie filialele şi le construiam soluţii pe măsura cerinţelor. Adică luam schemele acelea utopice şi le deformam până se potriveau cu ceea ce se cerea pe „teren”. Era bine, eram între două lumi. Undeva la mijloc. Acolo, la mijloc, am devenit un om din umbră. Acum analizez tendinţele şi încerc să-i fac pe oameni să (se) înţeleagă. Un fel de punte între utopic şi real. Modelul e complicat. Mult mai complicat că la început. Curtea aceea îngheţată a devenit planetă. Oamenii „din secţii” sunt undeva în Africa şi undeva în Europa. Doua lumi, nenumarate culturi. Există unii care văd lumea vertical şi alţii care o văd orizontal. Unii au obiective roz, alţii albastre. Perpendiculare. Nu e fluid, e de foarte multe ori decalat, e în general lung. Nu pică aproape niciodată „mănuşă”. Dar e complex. Complicat. Dificil de înţeles. Tendiţele sunt la prima vedere haotice. Interesele se bat de multe ori cap în cap. Nu pare să deranjeze pe nimeni. Ocupă. Există o sumedenie de ecosisteme care trebuie să interacţioneze. Chit că-s făcute că să nu interacţioneze. Există două lumi distincte: lumea utopicilor şi lumea pragmaticior. Eu sunt undeva la mijloc în „curtea asta mare şi îngheţată”. Eu sunt omul din umbră şi o asum. Am fost învăţată să accept tendinţele şi să mi le însuşesc.

Dacă sunt de părere că am evoluat „în toţi aceşti ani”? Pragmatic vorbind relativ la rezultatele „tangibile”, desigur, nu. Uman însă … da. Am învăţat să „citesc” comportamente şi modelel culturale şi să declin totul în tendinţe. Îmi place să transform utopicul în ceva, cât de cât tangibil. Lung, non-fluid, ne-mănuşă dar măcar tangibil.

Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Deocamdată aici.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s