Fără categorie

Practica omoară lent dar sigur


La ordinea zilei un copil de opt ani. În buclă.

Lucrurile s-ar rezumă astfel : după „evenimente” s-a dat vina pe educaţie. Pe lipsa unui set de valori republicane partajate în şcoli. S-a dezbătut în lung, în lat şi în diagonală şi s-a ajuns la concluzia că semne există dar nu le vede nimeni. S-a decis punerea la lupă a unor anumite comportamente „să ucidem răul din faşă” cum s-ar zice. Consens general. Evenimentele impuneau consensul.

Azi s-a aplicat într-un fel ce s-a decis. Adică s-a pus lupa pe un anumit comportament şi s-au luat anumite măsuri.

Copilul de opt ani a zis că „ţine cu teroriştii”. Cel puţin aşa se vehiculează acum pe toate canalele de stiri. Profesorii au găsit comportamentul deplasat şi au luat măsurile necesare. În conformitate cu consensul. Adică au chemat părinţii şi (aici nu e foarte clar dacă s-a apelat sau nu la procuror cert e că) s-a ajuns la poliţie. Tată, copil, poliţişti. Nu se ştie exact ce s-a discutat acolo, se ştie doar că „faptul în sine” a stârnit un val de reacţii. Pe facebook. Pe Twitter. Pe stradă. „Cum să trimiţi un copil de opt ani la poliţie?”, „Cum poate un copil de opt ani să poată fi acuzat de terorism în faşă?” Şi altele de genul asta. A apărut pe toate posturile avocatul (doar avocatul) copilului. S-a transmis pe toate posturile părerea avocatului (doar a avocatului). S-a alimentat polemica în sensul (singurul?) posibil. Mai mai să-i plâng de milă copilului. La dracu’ cu consensul. Până acum vreo oră când au început să apară „detaliile” : cum că tatăl era de multă vreme în vizor, cum că copilul avea anumite semne de agresiune fizică, cum că nu copilul era vizat.

Cu asemenea „detalii” se schimbă si cele mai aprige convingeri. Prea târziu, răul e deja făcut. Copilul e victima, tatăl eroul (se spune chiar că tatal s-ar fi declarat ofensat de un asemenea comportament vizavi de odrasla şi plănuieste un proces „să se înveţe minte educatorii ăştia”).

Lăsând „detaliile” la o parte faptul e fapt. Dar cine-i vinovatul? Copilul a fost întrebat „ce-i aia terorism?” Copilul n-a ştiut să răspundă. Un psiholog spunea că la opt ani nu există opinie proprie. Şi totuşi, faptul e fapt şi consensul consens. Acum se caută (cred) originea.

Dacă am vreo părere? Până una alta singură convingere este că nu poţi avea o părere atâta vreme cât nu deţii decât o mică parte din informaţii. Şi totuşi … reţelele sociale buzz-uie de mamă. Căci faptul e fapt. Dar între fapt şi „noi, puricii” există percepţie. Şi-n percepţie nu există consens.

Nu ştiu dacă va urmă. Probabil că va fi găsit un vinovat (altul decât cel iniţial) şi se va îngropa într-un fel totul.

Lucrurile s-ar rezumă astfel : după „evenimente” s-a dat vina pe educaţie. Pe lipsa unui set de valori republicane partajate în şcoli. S-a dezbătut în lung, în lat şi în diagonală şi s-a ajuns la concluzia că semne există dar nu le vede nimeni. S-a decis punerea la lupa a unor anumite comportamente „să ucidem răul din faşă”. Consens. Evenimentele impuneau consensul.

Practica omoară lent dar sigur.

Anunțuri
Standard

Un gând despre „Practica omoară lent dar sigur

  1. Pingback: Puterea faptelor | Abisuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s