Anti-sistem !


Când am plecat din România acum … să zicem nişte ani buni aveam multă frustrare acumulată în mine. Frustrarea de a mă vedea obligată să accept inepţiile unor analfabeţi. Frustrarea-furie de a mă vedea obligată să mă complac într-un fel de mâzgă de mediocritate alături de tot felul de “genii” într-ale mediocrităţii ambiante : un îmbogăţit de-al anilor de aur post-revoluţie, patru clase, un tupeu de nota zece şi multe, multe milioane în portofel , o sumedenie de “inşi” mai mult decât mulţumiţi de propria lor putere de influenţă, “inşi” de-a dreptul drogaţi propria putere lor de influenţă construită “ad-hoc” în jurul unor mijloace banale dar totuşi mijloace, acele mijloace care, în contextul potrivit devin arme împotriva celor fără mijloacele potrivite. Când am plecat din România eram dezamăgită de mine. În primul rând de mine. Mă considerăm non-adaptată la sistem, incapabilă de a înghiţi valorile celorlalţi cu forţa polonicului împins pe gât. Mă simţeam răpusă de sistem, constrânsă de a alege direcţii fixate de alţii, scopuri şi mijloace fixate de alţii.

N-am vrut niciodată să plec din România, sindromul “plecării” l-am simţit pe propria piele, de mică. Si m-a durut. Tare. Am crescut într-un oraş din Ardeal înconjurată de saşi şi unguri. Bunica vorbea ungureşte cu vecina din stânga şi săseşte cu cea din dreapta. Am întrebat-o la un moment dat pe bunica cum se făcea că “o rupea” cu atâta uşurinţă, bunica mi-a răspuns că “au forţat-o vremurile”. Când am crescut puţin am înteles  că “vremurile” nu vedeau cu ochi buni ne-adaptaţii la diversele “valuri-valuri” de invadatori.

Prietena mea cea mai bună, săsoaică, a plecat “dincolo” când aveam 14 ani. A fost prima şi una dintre cele mai dureroase “rupturi” încărcată de o emoţie atât de grea… atât de explicabilă. Stăteam pe peronul acela scorojit de timp şi paşi de tot felul şi plângeam. Nu plângeam des pe vremea aceea, la înmormântări mă ascundeam printre mătuşi de tot felul şi râdeam, nu ştiu nici acum de ce tratam pe vremea aceea cu atâta indiferenţă moartea.

Şi totuşi …. .. atunci, pe peronul acela, plângeam. N-aveam încă vârsta necesară analizelor adânci şi în toate direcţiile dar simţeam că trăiesc un moment de referinţă. Au urmat apoi anii aceia “rupţi” de realitate cu câteva scrisori – două pe an că restul erau cenzurate, oprite pe undeva pe drum – cu posterele acelea ataşate cu tot felul de “grupuri de muzică la modă”, cu speranţa, da speranţa unei minuni, şi frustrarea, da, imensa frustrare de a nu putea în nici un fel provoca minunea. Au urmat apoi anii aceia atât de singură, atât de departe…

N-am vrut niciodată să plec din România, sindromul “plecării” îmi era mult prea intim legat de peronul acela, de lacrimi şi îndepărtare. Şi totuşi am plecat. O izbucnire, un impuls, o curiozitate, un moment de răzvrătire, momentul meu de răzvrătire, momentul pe care-l vroiam din tot sufletul, pe care îl imaginam din tot sufletul drept replica mea la toate frustrările acumulate, la toate incompatibilităţile, la toate valorile altora inoculate cu forţa.

S-a dovedit până la urmă a fi doar un moment printre multe momente-replică la frustrări, la emotii de tot felul. Au urmat de atunci o groază de astfel de momente de răzvrătire exteriorizată. Câteva semnificative? Perioada aceea lungă în care vroiam să spun şi eu ceva şi nu puteam. Nu “mânuiam” toate “nuanţele necesare”. Nu aveam referinţele necesare unor conversaţii pe teme culturale. Pe teme culinare. Pe multe alte teme. Perioada aceea în care aveam doar cunoştiinţele necesare “evitării bug-ului anului 2000″. Sau doar cunoştiinţele necesare unor conversii relativ exacte între franc şi euro.

Îi priveam pe francezi cum mă priveau cu un fel de “milă” reprimată de zâmbete ipocrite. Îi vedeam cum făceau eforturi să-mi vorbească rar şi tare, aşa cum îi vorbeşti unui copil de trei ani. Îi vedeam şi acumulam neputinţa, concentrându-mă asupra lucrurilor posibile. Atunci am devenit cinică. Cinismul a fost singura evadare posibilă. Râdeam în mintea mea constatând diferitele situaţii, ascultând bârfele la cafea, imagindu-mi profunzimea necesara unei alegeri cruciale într-o alee cu hârtie igienică : roz cu aromă de zmeură sau galbenă cu aromă de vanilie?

Au trecut anii, am învăţat nuanţele, glumele, reperele culturale, culinare şi multe alte repere. Frustrările şi momentele de răzvrătire au devenit “un pic mai elevate”. M-am răzvrătit pe rând împotriva cultului “grandes -ecoles”, împotriva şefilor-spumă, împotriva manipulărilor de tot felul. Am ţipat, am plâns, am trântit uşi, am busculat concepţii, am scris apăsat, direct şi apăsat. Am devenit fără să vreau un fel de expert în răzvrătiri de tot felul. Într-o societate a lucrului doar dat de înţeles eram … cum să zic … “un drôle de personnage” . Nu-mi păsa atâta vreme cât îmi respectam propria autenticitate.

Apoi … apoi am îmbătrânit şi am început să relativizez. Am învăţat să elimin pe rând toate lucrurile, situaţiile, contextele încărcate de incompatibilităţi de tot felul, să le elimin prin ignorare sau non-implicare. Un coleg englez mi-a dat la un moment dat o lecţie de pragmatism şi de atunci am devenit pragmatică. Nu ştiu cât e de bine, nu ştiu cât e de rău din punct de vedere ştiinţific. Ştiu doar că-mi e bine aşa. Desigur, emoţii şi frustrări există în continuare, explicaţia ineplicabilului nu s-a inventat încă. Viaţa m-a învăţat însă să mă conserv într-un ecosistem compatibil cu propriile concepţii. Să nu mă implic în lucruri, fapte, contexte în care nu cred. Să am curajul de a-mi declara şi a-mi asuma apartenenţa.

 

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Anti-sistem !&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s