În definitiv de la idee pleacă totul

Aş vrea să pot trai din scris.

Să mă scol la zece, zece şi ceva, fix că şomerii aia care nu au altceva de făcut decât să se scoale la zece, zece şi ceva, să-mi pun ceaiul la făcut, să-mi ung alene felia de pâine cu gemul făcut din prunele din grădina proprie, să-mi fac cafeaua şi apoi s-o sorb pe terasa din spatele casei admirând coama copacilor, sporovăind cu vecinii vrute şi nevrute, să pot considera aceste vrute şi nevrute drept inutilul acela atâta de util creaţiei, să mă întind pe balansoar cât îs de lungă şi să cuget, vrute şi nevrute, într-o ordine complet aleatoae, cum or veni, să mă lovească aşa, deodată, ideea, ideea aceea care nu apare la comandă, ideea aceea care diferenţiază scrierile împărţindu-le în scrieri cu idei şi scrieri fără idei, să pot alerga iute să-mi iau laptopul, să apăs delicat pe butonul „start”, să-mi pun ideea în practică, să-i dau contur, s-o argumentez într-un fel sau altul, un pic decalat, atât cât să pară o idee mai sexy ca alte idei, să nu-mi număr cuvintele, să scriu până crăp, cu idee cu tot, să pun într-un final punctul final, spre ora unu, două sau cine mai ştie ce oră, să-mi încălzesc apoi ciorba sau poate doar tocăniţa sau poate şi una şi alta, să pun masa, să apreciez ciorba sau poate doar tocăniţa, sau poate şi una şi alta, să strâng masa, să las vasele pe mai târziu, să mă întind pe balansoar şi să privesc cerul, să adorm într-un inutil lung cât o după amiază de vară, să redevin eu înspre cinci, să spăl vasele spre şase, să-mi consult e-mailurile spre sapte, să fiu fericită spre opt „ideea dumneavoastră ne-a reţinut toată atenţia”, să închei contractul spre nouă „sunteţi liberă să scrieţi în funcţie de idei, nu există număr minim”, să admir cerul înstelat spre zece, să adorm mulţumită apoi pe la unsprezece.

Aş vrea să pot trai din scris. Numai din scris…

În definitiv de la idee pleacă totul.