Fără categorie

Genul acela de întâmplări care marchează o viaţă


O chema Helene şi era asiatică, râdea mai tot timpul şi-mi povestea că avea obişnuinţa să muncească de dimineaţă până seara, că la “jobul” dinainte era omul care închidea şi deschidea biroul, că la “jobul” dinainte nu avea nici sâmbete, nici duminici, că era practic lipită cu scotch de analize de tot feluri, de scheme de ahitecturi “N tiers” şi alte dracii, că la “jobul” dinainte visa “log”-uri nopţi în şir şi dimineaţa găsea soluţiile “ca prin minune”.


O chema Helene şi abia sosise în echipă, îmi propusese o cafea la cinci minute de la “apariţie”, eu acceptasem, mă invitase apoi la sora ei căsătorită cu un român, peste alte zece minute, nu o putusem refuza, emana acel tip de sinceritate pe care nu-l emana mulţi pe aici – sau poate îl emană pe undele lor, incompatbile cu undele mele – acceptasem cu plăcere, îmi sunasem soţul, acceptate şi el, un pic mirat de viteza invitaţiei, ne dădusem întâlnire la gară, noi ajunsesem puţin, doar puţin mai repede, atât cât să cumpărăm un tort, unul rotund cu ciocolată şi, parcă, ceva alune. Îmi aduc aminte cu precize de tortul acela rotund, era deja seară şi noi tocmai ieşisem pe uşa patiseriei, eu ţineam mândră de tortul acela rotund când ea, Helene, s-a oprit brusc, eu eram să scap tortul ăla din mâini, ea s-a scuzat de brutalitatea actului şi mi-a declarat “trebuie neapărat să-ţi spun ceva”, eu am privit-o mirată cu o impresie ciudată, de ceva important şi neaşteptat, ea şi-a impus un ton grav, serios şi mi-a spus “eu sunt lesbiană, ştii tu, îmi plac femeile”, eu eram să scap tortul acela rotund a doua oară, l-am ţinut bine de tot până când am simţit funda aia roşie pătându-mi palmele, eu am privit-o cu un zâmbet agăţat cu forţa şi n-am ştiut ce să spun, am dat doar din cap ca o oaie proastă – n-am nimic cu oile, vă jur dar altă comparaţie nu am găsit – eu am zis într-un final “şi ce-i cu asta?”, ea a ras şi apoi am luat-o la stânga, era seară şi strada era doar puţin luminată, eu continuam să zâmbesc forţat şi să mă gândesc la viteza anumitor acte şi la semnificaţia lor ascunsă, eu continuam să zâmbesc forţat şi să interpretez anumite gesturi şi fapte.

Când mi-am întâlnit soţul aş fi vrut să-i spun şi lui, să-i dau cumva de înţeles “cum că”,  să-l opresc de la anumite gafe de începători “într-ale” – eram pe vremea aceea nişte “inocenţi puri şi nescosi în lume”, “lucrurile de genul” le auzisem doar în cărţi – aş fi vrut să-i fac un “psst, atenţie la faţa lungă când vei afla că” , n-a fost să fie fix cum aş fi vrut eu să fie, n-am putut să-i spun eu, a tras singur concluzia din conversaţii, n-a lungit faţa şi asta mi-a luat o piatră de pe inima, m-a întrebat doar – serios sau nu nici acum nu ştiu – “şi e colega ta de birou”?

Aveam un birou de 2 persoane pe vremea aceea. Putin, doar putin inghesuit.

Da, Helene a fost colega şi confidenta mea timp de cinci ani buni, ne-a legat o prietenie care mai durează şi azi, ea din Canada eu din Franţa. Ne-am văzut de curând la o bere, eu cu soţul ea cu poveştile ei, autentice lecţii de viaţă, “ex-“uri abandonate, “actuale” în căutarea împlinirii.

Am fost la “muncă” singura “care ştia că” ani buni de zile , vreo trei sau patru, nu mai spusese la nimeni şi asta mă mirase. Când a fost să se afle, colegii ne-au întâmpinat cu glume ciudate, purtam în ziua aceea un tricou gri cu un fluturas roz, involuntar, mergeam spre imprimantă şi mă simţeam privită cu interes, mă întrebam mereu de ce, îi întrebam şi pe alţii de ce, nu-mi răspundeau direct, doar un zâmbet tâmp şi o privire “din acelea ce spune totul”. Mi-a spus Helene undeva spre ora cinci “ştii, azi le-am spus şi lor”.

Aceasta a fost genul acela de întâmplări care marchează o viaţă “încă un salt în evoluţie”, genul acela de întâmplari neprevăzute, ieşite din comun, menite de a schimba “comunul de până acum“, o prejudecată mai puţin, lumea văzută dintr- perspectivă diferită, noi şi alţii, poate diferiţi, poate altfel, dar tocmai de aceea.

Mi-ar place să cunosc şi alte întâmplări “de genul acesta”, diferite, neprevăzute, capabile de a schimba un om. Aveţi?

Anunțuri
Standard

6 gânduri despre „Genul acela de întâmplări care marchează o viaţă

  1. Am avut o colegă de camin care era, posibil, precum prietena ta. Îmi scria scrisori copilăreşti şi mă aştepta pe caloriferul din hol când veneam de la întâlniri. Chiar dacă nu prea aveam ce amănunte să-i dau. Nu ştiu sigur ce voia, aşa venea vorba printre fete, plus că habar nu aveam ce înseamnă o lesbiană. Normal că mama mi-a aruncat scrisorile, deci voi rămâne veşnic fraiera pe care o ştii. Nu am uitat-o: o faţă colţuroasă, un trup scheletic fumător şi o inteligenţă vie.

    Apreciat de 1 persoană

    • De ce fraiera? Pentru ca n-ai intrebat? Pentru ca nu te-ai opus? Cred ca toti avem intrebari din acestea fara raspuns. Pe vremuri, mai precis, vremurile ceausiste, exista un personaj „ciudat” de care vorbea intreg Brasovul. Lucra la unul dintre marile magazine ca vanzatoare, era homo si o arata. Oamenii isi bateau joc de el caci asa era pe vremea aceea. Aparusera si bancuri pe seama lui, gen „sefa’ iara ma bat golanii”, in fine, fiiind singurul de genul acesta din Brasov care o arata, era o aparitie ciudata pe strazile Brasovului, un barbat cu parul lung, voce groasa si fusta scurta. Acum vreo trei luni m-am intalnit cu el la cimitir, facea niste acte. Ii povestisem sotului despre el si bancurile de pe vremea lui Ceasca, aveam deci ocazia sa i-l arat in carne si oase. Trecusera intre timp vreo … douazeci de ani buni, lumea se schimbase intre timp.

      Apreciat de 1 persoană

      • As fi vrut sa citesc acele scrisori cu mintea de acum. Presupun ca mama voia sa ma protejeze. Eu nu am vazut nimic neobisnuit in ele. Acum stiu mult mai multe si nu stiu daca E mai bine.
        PS la una dn firmele la care a lucrat fata mea in Buc i s-a dat sa semneze o hartie prin care promitea sa nu glumeasca despre orientarea sexuala a unui coleg care si-a asumat-o. L-am cunoscut: un spirit cu un deosebit simt artistic. De ce ne cramponam?

        Apreciat de 1 persoană

      • Vai de mine asta cu scrisoarea e mai nasoala decat glumele. Pe bune as prefer sa nu vad oamenii cenzurad glume pe motiv ca au in continut cuvintele bulangiu sau poponar. Lipsite de limbajul adecvat bancurile nu mai au valoare.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s