Sunt abordată de cel puţin cinci ori pe zi

Sunt abordată de cel puţin cinci ori pe zi de oameni care cer, într-un fel sau altul, ajutorul celorlalţi. Unii întind doar mâna, altii afişează un carton cu câteva cuvinte pe el, alţii dau la chitară, acordeon sau clarinet şi mai nou mulţi profită de tunelele între două staţii de RER pentru a-şi poveşti necazul. Pe o voce în general răstită, cu mulţi, foarte mulţi başi şi apoi îşi cer iertare că te-au dernjat din ale tale. După ce s-au „răstit” la tine preţ de cinci minute şi nu, nu în şoaptă şi nu, nu cu voia ta, cu voia lor căci nevoia lor le-a deschis uşi ferecate altora.

De fiecare dată când ceva mă impresionează, în privire, în glas sau doar în tăcere, bag mâna în buzunar, mă caut de mărunt şi dau. Uneori mi-au dat şi lacrimile şi atunci am închis ochii să nu se vadă. Pentru că ştiu că există multe poveşti triste şi multe cărări sfârşite în zid fără premeditare.

Mi se întâmplă însă uneori să consider că nu pot da la toată lumea, atunci când o analiză-rapidă îmi şopteşte că ori s-ar mai găsi şi altă alternativă la cerere ori că cererea-i mult prea înfocată şi prea epetată la infinit. Ori că-i prea cusută cu aţă albă. Pentru că n-am suportat niciodată gestul mâinii băgate în buzunarul altuia cu forţa glasului, considerând că actul de “a da” cuiva în nevoie implică în primul rând (re)sentimentul unei situaţii dificile şi o anumită doză de empatiei faţă de umilinţa generată de actul utlim al mâinii întinse către ceilalţi.

Mă întâlnesc în fiecare dimineaţă cu un “Sans Domicile Fixe” în parking. Ne salutăm, îi zâmbesc, trec mai departe. Nu mi-a cerut niciodată nimic chit că pare în mare nevoie – l-am văzut într-un reportaj pe un post de televiziune, îşi petrece viaţă prin subsoluri prost luminate, doarme pe cartoane si bea apa din balti. Si da, chiar are nevoie.

Mi-a fost jenă să-i dau de frică să nu-l jignesc, de fiecare dată când îl întâlnesc ne privim doar şi-mi cobor privirea cumva tulburată de situaţie. Nu ştiu dacă sentimentul de jenă străbate dincolo de gene, cert e că ies din parkingul întunecat de fiecare dată tulburată. La nici cinci minute după, urc în două trenuri. Subterane. Cu staţii lungi pe sub tunele la fel de lungi. Şi acolo, profitând cumva de situaţia de “blocaj forţat timp de minim trei minute” apar diferite personaje, unul mai necăjit ca altul, unul mai sănătos şi-n floarea vârstei ca altul, voci groase, profunde, ritmuri lente, cuvinte reptate parcă la infinit, un “du-te vino” de cereri “minuscule” argumentate de situaţii dificile. Imposibil de ignorat, vreau nu vreau le ascult povestea la toţi, uneori se întâmplă să mi pară o povestest tristă şi adevărată şi atunci mi se întâmplă să mă caut de mărunţi.

De cele mai multe ori în astfel de situaţii mă gândesc la joburile vacante din anumite sectoare “prin definiţie rezervate unei anume categorie de imigranţi” – asta este o răutate pur personală pe care o asum – şi atunci nu pot decât să constat că uneori lucrurile nu sunt chiar ceea ce par la prima vedere. Şi încerc să cred că măcar jumătate din poveştile urlate în gura mare ar putea fi ne-adevărate.

Sunt convinsă că mă înşel. Dar cine îmi poate dovedi contrariul?