Fără categorie

Modelul cauză-efect


Când eram mică ne jucam “de-a baba oarba”.  Unul era legat la ochi ceilalţi nu. Unul încerca să-i prindă pe ceilalţi, ceilalţi încercau să nu se lase prinşi. Amuzamentul consta în a te da aproape prins dar nu tocmai. Căci farmecul jocului era purtat de efectul dat de dezechilibrul voit creat şi nu neapărat de scopul final. Cauza trecea drept complet nesemnificativă în faţa unui efect mult mai important. Dar nu deranja pe nimeni căci era un simplu joc ale căror efecte colaterale se puteau trata la nevoie cu frunze de pătlagină . Sau care treceau cu timpul.

Similitudini? O groază.

Nu demult am auzit o ştire care nu m-a mirat deloc. O ştire pe care de altfel o aşteptam de ceva vreme, de când am înţeles cam care e chestia cu modelul “low cost” propus de chinezi. Ştirea zicea cum că Apple devine din ce în ce mai criticat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă ale angajatiilor din uzinele furnizorilor chinezi. Despre FoxConn s-a făcut deja ceva vâlvă în 2010 când a avut loc valul de sinucideri. Datorită unor cenzuri mai puţin restrictive “faptul divers” a fost făcut public şi a declanşat reacţii în lanţ, analize şi alte chestii.

Ceea ce părea de-a dreptul surprinzător în aceast “fapt divers” este că nimeni nu-şi pusese până atunci întrebarea “cum naiba pot chinezii să producă atât de ieftin?” – acum pana si chinezii sunt considerati scumpi, delocalizeaza la rândul lor in Africa Coincidenţa a făcut ca în momentul faptelor amintite să fiu în China ca simplu turist curios să vadă cu proprii ochi miracolul chinezesc. Ştirea privind sinuciderile auzită la faţa locului aproape că nu m-a mirat deloc. Pe principiul modelului cauză-efect, explicaţia devine simplă odată ce înţelegi cam cum stau lucrurile în China.

Pe scurt, cei patru piloni ai succesului chinezesc sunt – în ordine complet aleatoare – mâna de lucru extrem de ieftină încă multă şi la îndemână, exploatarea omului de către alt om, cenzura şi viteza excesivă de transformare impusă de sistem.

Există încă în China o sumedenie de provincii uitate de lume ale căror locuitori se mulţumesc cu extrem de puţin atâta vreme cât acest puţin reprezintă mai mult decât ceea ce ar putea vreodată spera să aibă. Oameni care ar fi gata în orice moment să accepte condiţii de muncă considerate pe la alţii complet inumane atâta vreme cât îşi vor putea astfel permite un nivel de trăi un pic mai bun decât mizeria cotidiană. Cei care habar nu au – sau în rarele cazuri au un habar relativ deformat de cenzură – despre ce au alţii în alte lumi. Această populaţie reprezintă (încă) principalul factor de succes al modelulului chinezesc .

Lucrurile se mişcă însă extrem de repede în China, chinezii întâlniţi în 2010 ne povesteau că acum 10 ani locuiau încă în medie cam 11 persoane în aceaşi încăpăre de 11 m2 , o unică încăpăre ce ţinea loc de cameră de dormit, sufragerie , bucătărie şi depozit de oale de noapte. Că dis-de-dimineaţă la trezire obişnuiau să iasă la plimbare pe uliţă, aşa în pijamale, să se răcorească după noaptea înghesuită. Să socializeze – obiceiul a fost de altfel interzis pe timpul jocurilor Olimpice şi a Expoziţiei Universale.

10 ani mai târziu aceiaşi chinezi s-au trezit debarcaţi în blocuri turn (de 30 de etaje pe puţin) , în nişte apartamente imense de 100 m2 pentru 2 persoane, singuri şi complet izolaţi. O schimbare în bine ar spune unii. Nu chiar aşa de bine căci a fost însă percepută extrem de dureros de cei în cauza care şi-au văzut peste noapte casele bătrâneşti demolate şi ei, trimişi de-a dreptul în purgatoriu. Rupti de tot si de toate.  Unii au rezistat schimbării impuse furnizând (încă) mâna de lucru ieftină, alţii se mai macină încă, iar câtiva au început se se sinucidă trăgând primele semnale de alarmă ale unui model muribund.

Aud în fiecare zi vorbindu-se despre criză, efecte devastatore, planuri de austeriate şi alte chestii pe aceaşi tema. Şi tot în fiecare zi mă gândesc la absurdităţile pe care le trecem cu vederea acele probleme esenţiale dar mult prea “delicate” pentru a fi abordate direct şi străpunse cu niscai încercări de schimbare.

Globalizarea ! Ouuf , acest concept atât de vehiculat şi atât de arătat cu degetul că principal vinovat al tuturor relelor. Conceptul funcţionează încă, drept e, căci se bazează pe decalajele imense care există între diferitele societăţi. Cum scopul principal căutat în momentul actual este legat de reducerea costurilor cu orice preţ, modelul atrage încă. Şi cum l-ai putea ignora atâta vreme cât alţii produc la zeci de mii de km depărtare cu a zecea parte din ceea ce ai fi tu capabil să faci cu propriile mijloace. Şi-ţi aruncă cu produsele lor ideftine şi bune drept în faţă cu un zâmbet tâmp pe faţă ” se poate, dovada !”

Dar poate că în definitiv nu este legat totul de preţ, mai bine zis, nu de preţul final. Poate că efectele colaterale posibile ale unui astfel de model, detaliile “nesemnificative” legate de decalajele existente au fost considerate mult prea multă vreme că nedemne de a fi luate în cont ? Sau pur şi simplu ignorate. Problema momentului de faţă este că am ajuns să trăim pe propria piele era efectelor colaterale.

Un exemplu evocator pe subiect : când al patrulea operator mobil a intrat pe piaţă franceză a fost vâlvă mare. Şocul provocat a fost generat în primul şi în primul rând de preţul abonamentelor comercializate, cu mult mai mic decât orice altă oferta a pieţii. (că şi exemplu evocator , “Free” (noul operator) propunea o ofertă de telefonie mobilă fără angajament (voce limitată, Intenet Ilimitat 4 G) la 19,99 Euro pe când ofertele similare ale celorlalţi operatori nu începeau mai jos de 29 Euros ) … Între timp ofertele celorlalţi operatori s-au aliniat forţat dar cu ce efecte colaterale ?

La lansare operatorii “tradiţionali” au fost trataţi în fel şi chip şi de atunci continuă să-şi piardă clienţi. “Transfugi” au fost mulţi la început şi continuă să fie căci omu’ caută să-şi scadă cheltuielile la maximum , mai ales pe timp de criză.

Acest efect de bord începe să creeze o panică din ce în ce mai mare la „board-ul” celor trei operatori “istorici”căci concurenţă este pe punctul de a dărâma uşi blindate (a se citi modele economice solid testate). Se vorbeşte din ce în ce mai des despre disponibilizări, începând de la nivele înalte (un prim cap a căzut deja) şi continuând până la pălmaşii de rând.

În plus, noul operator înregistrează până după până şi asta nu numai pe propria-i piele. Căci mare parte din traficul generat tranzitează prin reţeaua Orange (că aşa a fost înţelegerea la început). Căci mare parte din traficul generat este generat de telefoanele alea vechi de technologie 2G pe care nimeni n-ar fi crezut vreodată că le-ar mai folosi la ceva dar care au fost scoase de curând de la naftalină odată cu oferta de abonament la “2 EURO fără telefon” propusă de noul operator. Şi situaţia asta riscă să-i impacteze şi pe clienţii Orange lambda printr-o reţea suprasolicitată şi deci o calitate a serviciilor în scădere dacă nu în până (!).

Urmarea însă este pentru moment mai mult decât incertă dar asta nu împiedică însă tonele de întrebări relativ la metodele utilizate pentru a putea “sparge piaţă” cu un model “low cost împins la extrem”… ” CONCURENŢA NELOAIALĂ !” se strigă acum în gură mare prin toate colţurile. Păi sigur că da, dar de ce strigaţi acum şi nu atunci când aţi hotărât că un al patrulea operator poate intră nestingherit pe piaţă “cu acte în regulă” ? Că de controlat sigur că l-aţi controlat că doar asta va este meseria. Şi totuşi ..

Îmi vine de fiecare dată să rad macabru când îi aud pe amicii francezi plângându-se de externalizări forţate declanşate peste noapte, de închideri de uzine şi disponibilizări masive. Oh, cine i-ar putea înţelege mai bine dacat un braşovean care acum 20 ani a văzut cu proprii ochi ravagiile umane şi sociale provocate de transformările impuse peste noapte unor activităţi tradiţionale. Cine ar putea înţelege mai bine tristeţea generată de neputinţă de a face ceva în faţă unui dezastru impus care a transformat hale întregi de producţie în fiare vechi vândute la kilogram că materie prima (că restul s-a dus pe apa Sâmbetei).

A se vedea, pentru a cîtă numai câteva dintre cele mai dureroase exemple, cazul Romacril Râşnov, Carpatex , Tractoru’ şi Steagu’ Roşu .

La vremea respectivă au fost disponibilizaţi peste noapte zeci de mii de oameni. Situaţia de acum 20 de ani din România se aseamănă într-un mod bizar de mult cu situaţia actuală din Franţa. Nimic nu este nou sub soare, doar decalat în timp. Ceea ce diferă însă sunt poate reacţiile provocate şi probabil urmările şi sensul lor.

Mulţi francezii urlă că nu mai pot, că este injust, bat cu pumnul în masă să-şi recapete viaţă de odinioară , îi înjură pe străini că le-au furat locul de muncă şi fac greva foamei. La fel au făcut şi românii acum 20 de ani – dar au făcut-o probabil un “pic” prea încet pentru a fi băgaţi în seama de mai marii lumii şi probabil mult prea devreme pentru a deveni problema demnă de luat în seama

O parte din francezi îl aştepta încă pe un Mesia prezidenţial pentru a schimbă situaţia din rărunchi. Refuzând pe moment (desigur cu excepţiile de rigoare) joburi necalificate preferând să aştepte cu gura LARG deschisă să le cadă posmagul gata mestecat de alţii şi plângându-se că asistenţă socială de care beneficiază în masă este prea redusă pentru a le asigura un trăi decent.

Acum ceva ani buni când acelaşi tip de eveniment s-a petrecut în România, românii au făcut puţin altfel căci sistemul era un pic diferit. Românii ori şi-au luat bocceluţa în spinare şi s-au transferat pe la alţii acceptând de multe ori orice job ce le-ar fi permis un trăi mai decent (orice asemănare cu locuitorii provinciilor din China este pur întâmplătoare. Sau au acceptat inghitand în sec o scădere brutală a nivelului de trăi reprofilandu-se pe meserii “cerute” de piaţă la momentul respectiv – şi dau doar primele trei exemple care îmi vin în minte, la întâmplare : zugravi, vânzători la tarabe, femei de menaj .

Asta ar fi cam ce s-ar putea numi adaptabilitate, acea calitate rară pe care o mai avem încă, probabil cei născuţi înainte sau imediat după Revoluţie pe vremea când se practica încă conectarea la realitatea înconjurătoare fără vise virtuale juxtapuse şi utopii de adormit copii . Asta apropo de programatorul care, abia ieşit de pe băncile şcolii, nu acceptă să-şi tocească inteligenţa proaspăt acumulată pe mai puţin de 1000 de euro pe luna, că deh, aşa se cade, pe la altii, ceea ce este total adevărat. Cu simpla diferenţă că acei alţii nu prea mai au nevoie de programatori români căci au ceva dificultăţi a-şi ocupă proprii şomeri. Reacţia este în definitiv complet normală – încă o dată orice comparaţie cu angajaţii chinezi de FoxConn care încep să-şi ceară drepturile este total întâmplătoare dar poate un pic cam utopică. Cum spune o veche vorba din străbuni “numai cine nu cere nu are”. Problema aici este că în curând programatorul respectiv va trebui să se mute în China sau în India şi să îşi propună prestaţiile intelectuale la tarifele locale dacă va dori să îl mai ia cineva în seama. Asta desigur  în cazul în care resursele în mâna de lucru ieftină a provinciilor chinezeşti vor mai fi exploatabile . Căci se pare că salariul chinezilor a ajuns comparabil cu cel al românilor. În sfârşit o veste bună nu ? Sau poate prea târziu ?

În altă ordine de idei francezii au început să arate din ce în ce mai des cu degetul spre groapa săpată cu propriile mâini. Tocmai în acest moment se întreabă increduli de ce naiba nu şi-au dat seama mai devreme (?) că practic de o bună bucată de timp tot sapă fără să ştie la rădăcina propriului declin, din dorinţa schizofrenică de a fi mai catolici decât papa, mai etici decât fecioara Maria şi mai ecologişti decât chiar programul Partidului Ecologist . Şi din multe alte diverse motive economice.

Concluzia “surprinzătoare” afişată de un recent studiu realizat este că industria europeană suferă de non respectul regulilor în ceea ce priveşte comerţul internaţional . Cu alte cuvinte noi, “europeeni”, ne dăm cu bâta în cap de ceva vreme bună impunându-ne spre aplicare zeci de mii de reguli si norme (bineînţeles bine fondate … ) reguli aplicabile însă numai spaţiului european şi deloc concurenţei “low cost” non-europeeane. Cu fiecare regulă creşte însă şi factură produsului finit în asemenea măsură încât s-a ajuns să se producă brichete de trei ori mai ieftine în China decât în Europa.

“CONCURENŢA NELOAIALA !” se strigă acum în gură mare prin toate coltutrile ! Păi da, că efect pare o scuză perfect valabilă , că şi cauza însă mai trebuie săpat la rădăcina.

Şi apropo de asta, sigur va sună cunoscut acest tip de efect din ce în ce mai cunoscut în ultima vreme în România. Diferitele norme europeene obligatorii de ceva vreme au început să cântărească din ce în ce mai greu la nivelul competitivăţii globale . Problema de fond aici nu sunt regulile în sine – chiar dacă de multe ori par/sunt aberante şi ar merită o oarecare punere în perspectiva – ci perimetrul de aplicare restrâns.

De ce merg lucrurile atât de prost în ultima vreme ? De unde şi până unde criză asta căzută pe nepusă masă ? Răspunsul este la mintea cocoşului, orice om cu bun simt îl poate detecta dacă vrea. Totul este bazat pe dezechilibre pe care continuăm să le producem fortandu-ne să ascundem sub preş aberaţii peste aberaţii evitând cu nonşalanţă esenţialul cauzei.

Problema cea mai gravă este că o facem în cunoştiinţă de cauză.

Acest articol a fost publicat intial pe Perspecitivenoi.

Anunțuri
Standard

3 gânduri despre „Modelul cauză-efect

  1. Pingback: Cum mai plagiază unii ? | Blog discutabil

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s