N-am stofă de „leader”

Mi-a dat cineva de înţeles că n-am stofă de „leader”, mă rog, aşa am înţeles eu la momentul respectiv că ar fi vrut sa-mi dea de inteles – dacă n-a fost să fie fix pe înţelegerea mea, îl rog pe numitul cineva să-mi scuze interpretarea. Eram obosită şi apatică.

Mai spunea cineva că rezultatul justifică preţul, gen „e normal să coste atât de mult un curs de”. Mi s-a părut ciudată afirmaţia dar am încercat să nu mă simt vizată de imensa diferenţa de preţ între ce sunt şi ceea ce „aş fi putut fi dacă”. Dacă m-am simţit vizată de „lipsa investiţiilor” în ceea ce mă priveşte? Nu, nu m-am simţit vizată, îmi cunosc limitele şi nu mă erijez în ceea ce nu sunt. Iar pretul mi-l stabilesc singură in funcţie de limite. M-am gândit însă că mulţi, foarte mulţi ne dorim cu înverşunare ceea ce nu putem fi niciodată numai şi numai datorită faptului că „X” sau „Y” este, că mulţi, foarte mulţi dintre noi ne alegem direcţii din start eronate numai şi numai datorită faptului că fac parte din direcţiile „la modă”, impuse de societate, privilegiate de părinţi, bunici, unchi, vecini, care mai de care mai expert în direcţiile şi orientările de viitor, acele direcţii şi orientări dacă nu bănoase din start măcar cu un imens potenţial.

N-am stofă de leader dar am idei. Multe şi trăznite. Mulţi îmi reproşează că sunt visătoarea de serviciu’, tipa care produce studii după studii, luând în considerare aproape toate ipotezele posibile, tipa care construieşte scenarii după scenarii iscate din doar simple păreri. Mulţi îmi reproşează lipsa tangibilului, „aproape-lucrurile” lăsate în aer cu speranţa unui final fericit realizat de altcineva, de un cineva cu capul pe umeri şi nu în nori, mulţi îmi reproşează multe şi asta nu mă întristează, asta mă face doar să constat încă o dată cât de diferiţi suntem şi cât de sensibili suntem la aceste diferenţe native sau doar dictate de tendiţele la modă identificate de nişte părinţi sau de nişte bunici sau doar de nişte cunoscuţi binevoitori.

De ce spun toate acestea? Pentru că mi-aş dori să „ies” din cercul celor ce judecă oamenii pe principiul „după chipul şi asemănarea mea”, pentru că mi-aş dori să pot aprecia oamenii pentru ceea ce sunt şi nu a-i incrimina pentru ceea ce nu au ajuns să fie şi pentru că ştiu că e o utopie să cred că toate dorinţele se pot împlini. O spun doar ca să fie spus, în caz că interesează pe cineva: sunt ceea ce sunt şi nu ce ar fi vrut alţii să devin. Spre marea (mea) dezamagire…