Somnul raţiunii naşte monştri

M-am intersectat la un moment dat cu un om al cărui univers era închis cu multe lacăte. Omul trăia într-un fel de bulă proprie pe care şi-o crease după chipul şi asemănarea sa, conform propriilor principii, în faza cu propria sa viziune asupra lumii, într-o compatibilitate aproape perfectă cu propriile idei. Omul avea marele avantaj de a fi vizionar, cu alte cuvinte omul putea să vadă cu mult înaintea celorlalţi ceea ce mulţi alţii nu reuşeau să vadă niciodată. Omul avea însă şi un mare, mare defect, omul nu reuşea, pardon, nu încerca, pardon, nu simţea necesar, pardon, nu vroia în nici un chip să ia în considerare lumea exterioară, cu plusurile şi (mai ales) cu minusurie ei, omul funcţiona într-un circuit închis în care nu exista decât un monolog plat între idei deja încălzite. De el.

Defectul acesta imens al omului era amplificat de incapacitatea lui de a accepta că „bula” pe care şi-o crease singur nu putea fi impusă drept „mănuşă” tuturor celorlalţi. În foarte, foarte rarele momente în care omul deschidea „gemuleţul de sus” – nu, nu pentru a comunica într-un fel sau altul cu ceilalţi ci pentru a impune celorlalţi propriul spaţiu, propria viziunea asupra lucrurilor – în rarele astfel de momente aveam senzaţia că până şi realitatea palpabilă, verificabilă cu argumente logice, că până şi realitatea aceea era falsă, omul nu lua în considerare realitatea din afara bulei, omul transforma realitatea din afara bulei într-un altfel de realitate, propria realitate, fictivă, bazată pe ipoteze imposibil de verificat.

În astfel de momente simţeam că nu mai exist conform propriilor idei, în astfel de momente simţeam că trebuia să exist conform ideilor impuse de realitatea omului, în astfel de momente ma simteam sclav si îmi doream din toata inima să pot riposta politicos, să pot dovedi cu „acte în regulă” că toţi aveam dreptul la replică, să pot scoate acul să înţep bula, să pot lua o piatră să sparg gemuleţul, să între aerul în bula omului, în astfel de momente mă împiedicam însă într-o oarecare relaţie ierarhică imposibil de evitat care-mi înfrâna tot entuziasmul de a spune lucrurilor pe nume, de a le dezvălui adevărată identitate.

Odată cu trecerea timpului am trecut peste obstacolul ierarhic şi am început să spun ceea ce credeam, am început să cred că pot schimbă ceva, că pot dărâma ziduri şi schimba percepţii. Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că nu pot schimba nimic căci omul „acela” îşi construise bula în cel mai explicabil mod egoist posibil, omul supravieţuia de fapt în spatele bulei şi dacă, printr-o minune oarecare cineva ar fi fost capabil să dărâme ziduri sau să dea cu pietre în geamuri, omul s-ar fi inecat cu realitatea. Adevarata realitate. Doborât de decalaj.

Da, era modalitatea omului de a se crede super erou, era felul lui de a supravieţui. Toţi ne construim astfel de castele de nisip, unele castele rezistă mai mult, altele mai puţin, totul depinde de compatibilitatea – sau de incompatibilitatea – cu sistemul. Sistemul de valori e propriu fiecăruia era responsabilitatea omului să creadă în realitatea deformată dar şi a altora de a nu fi de acord cu ea.

Odată cu trecerea timpului am simţit nevoia să spun ceea ce cred, să nu-mi mai construiesc propriile ziduri pe principiul „purceaua e moartă în coteţ din start”. De atunci am tot întâlnit specimene care se credeau buricul Pământului, acolo, în bula lor şi care se comportau în consecinţă. Şi mi-am spus că oamenilor de genul asta poate ar trebui să le spună cineva că Pământul nu are buric. Eu le-am spus de câte ori am avut ocazia, aşa, că mă enerva felul în care îşi croiseră lumea după chipul şi asemănarea lor. Şi pentru că mă impacta direct egoismul lor. Şi pentru că puteam şi simţeam necesar să ne confruntam „realitatile”. De gâze.

După cum spuneam mai sus când vorbeam de om, de bula lui şi de relaţia ierarhică între eco-sistemul creat şi mine, există spaţii şi interferenţe. Acord atenţie cu predilecţie gâzelor care bâzâie prea tare şi prea aproape. Când am ceva de spus îmi exprim părerea pe principiul că fiecare avem dreptul la o opinie. Indiferent de rezultat, consider că atâta vreme cât părerile sunt susţinute de argumente care stau în picioare, merită exprimate. Asta nu înseamnă că nu mai bâzâie. Gâzele. Nici ca detin adevarul absolut. Inseamna doar ca imi exprim o opinie.

Când nu mă bâzâie prea aproape, ignor. Asta nu înseamnă că nu există. Gâzele.

De ce toate acestea ? Pentru că sunt perfect de acord cu titlul. Am „trăit” deja mulţi monştri creaţi de sistem. Pardon, de somn.

Am răspuns pe această cale celor ce se întreabă de ce m-am băgat în discuţie.