Să nu ratăm coincidenţele !


Urmarea de aici.

La un moment dat, o pereche şi nişte bagaje mi-au atras atenţia. El semăna cu un fost coleg de liceu, doar puţin mai gras şi fără ochelari „uite !” i-am spus soţului „îl vezi pe bărbatul acela? îmi pare cunoscut, dacă e cine cred eu am fost colegi de clasă„.

 

Privem pe furiş bărbatul doar puţin mai gras şi fără ochealari, discuta cu o fată tânăra şi slabă, probabil soţia. Nu ştiam ce-şi spuneau, îmi imaginam că se întreabau la rândul lor dacă nu cumva sunt eu „colega”. Îmi plăcea să-mi imaginez lucruri, „scenarii” le numeam, probabilitate minimă senzaţii maxime „să trăim momentul” îmi spuneam de fiecare data cand costruiam scenarii. Mă gândeam să-i caut poza „colegului” pe Internet, să compar, să mă conving că iar inventam scenarii trăind intensitatea clipei create de propriile proiecţii.

La un moment dat am lăsat baltă şi scenariile şi privirile „înspre” şi m-am luat cu altele. Peronul era de-o curăţenie îndoielnică, erau coşuri de gunoi cu indicaţii în limbi de circulaţie internaţională dar oamenii preferau să-şi arunce mucurile pe peronul gri, coşurile de gunoi cu inscripţii în limbi de circulaţie internaţională erau ori prea pline cu mucuile altora, ori prea departe, oamenii nu aveu timp, nu toţi.

Eu aveam timp, priveam trenurile în toate sensurile, priveam peronul de o curăţenie îndoielnică, priveam din când în când „colegul”, pe furiş să nu mă vadă, îl vedeam cum şuşotea cu fată slabă şi-mi plăcea să cred că mă priveşte şi el pe furiş privindu-mă cum şuşotesc cu bărbatul slab din faţa mea „dacă e cine cred eu ar trebui să fie în Anglia, seamănă cu un om plecat în Anglia?” întrebăm eu prosteşte barbatul slab din faţa mea, „după haine, nu” îmi răspundea bărbatul „dar cine sunt eu să judec oamenii după haine”?

La un moment dat bărbatul „doar puţin mai gras şi fără ochelari” s-a desprins de fată slabă, tânăra, şi m-a întrebat dacă sunt eu, „colega”. Eu am răspuns afirmativ şi m-am bucurat de coincidenţă. Imensă. M-am bucurat de scenariu, de momentul de intensitate maximă întins peste peron, urcat în tren, discutat timp de două ore cât o viaţă de om. Douăzeci şi cinci de ani. Ca şi el, ratasem „întâlnirile” şi aveam o groază de lucruri de povestit.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Să nu ratăm coincidenţele !&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s