Fără categorie

Nebună prin lume


Când eram mică mă simţeam că într-o plasă. Pardon, ca într-o casă prinsă într-o plasă. Nu pricepeam eu prea mult ce se petrecea în jurul meu dar cumva simţeam „închisoarea”. În felul meu. Casa prinsă într-o plasa era în cel mai ordinar stil cu putinţă, genul de casă „simili-Lego”, pătrată, cu acoperiş rosu. Şi cu două ferestre mici, fără perdele. Visul meu cel mai şi cel mai era să ies din pungă şi să văd lumea. Simţeam oraşul ca un şir infinit de gratii pe care aş fi dorit să le pot sări.

Când am crescut mare au picat singure. Gratiile. Şi eu am putut ieşi din plasă şi astfel am putut simţi lumea dincolo de plasă. Când am plecat de una singură hai-hui în lume mi-am dat seama de enormitatea gestului doar în avion. Şi când mi-am dat seama am început să plâng. Plecam undeva unde nu cunoşteam pe nimeni, undeva unde se vorbea o limbă pe care o învăţasem doar în varianta literară, undeva unde mă aştepta doar un străin cu un anunţ scris de mâna. Aeroportul mi s-a părut uriaş, lumea prea mult şi curbele în parking prea strânse. M-am trezit între patru pereţi proaspeţi varuiti în alb si cu un frigider plin de tot felul de chestii colorate. Sarea am crezut-o iniţial pentru baie drept pentru care m-am întrebat în ce lume de ciudaţi am aterizat. N-am îndrăznit decât mult mai târziu să sărez mâncarea cu ea, atunci când n-am mai suportat salata de roşii fără sare.

Era iunie şi in blocul din faţă oamenii nu aveau perdele la geam. Seara îi priveam pe toţi strânşi în jurul unei mese lungi şi mă gândeam că e indiscret să-i laşi pe toţi să-ţi între în viaţă.

Când am ieşit prima oară „la cumpărături” m-am pierdut. Îmi luasem drept reper un turn mult prea mic. La cumpărături n-am putut să mă opresc, mi-am consumat jumătate din diurna săptămânală pe toate prostiile printre care o tigaie Tefal şi un fier de călcat. Restul săptămânii am mâncat doar pâine cu roşii.

Când m-am trezit prima dimineaţă în lumea „dinolo de gratii” m-am simţit singură. N-a durat mult, vroiam să văd „Champs Elysées-ul” şi aia m-a motivat să-mi revin. Apoi m-am simţit din nou singură dar mi-a trecut şi de dată aia, vroiam să văd Louvre-ul şi asta m-a motivat să-mi revin. Şi tot aşa până am văzut cam tot ce-mi doream să văd şi atunci am vrut să mă întorc în ţară. Ai mei au tras de mine să rămân şi am rămas. M-au vizitat pe rând mama, soţul, iar mama iar soţul până s-au plictisit de atâtea vizite şi au venit mai rar. Pentru că nu mă vizitau ei, îi vizităm eu. De acolo mi se trage frica de avioane, prea multe „dusuri” şi mult prea multe „întorsuri”.

Când m-am obişnuit cu „dincolo de gratii” am început să tânjesc la casa din plasă. Prea târziu insă, jocul de „dincolo de gratii” îşi avea regulile lui.

Mi-am văzut visul cu ochii, am vazut si văd lumea. „M-au” tot trimis în câteva „colţuri” şi de atunci distanţele mi se pare enorme. În Uganda mă simţeam ruptă de toate şi îmi era frică să deschid geamul din cauza ţânţarilor. În Botswana a fost mai bine, aveau piscină şi maimuţe. În Armenia am avut o stranie senzaţie de „déjà -vu”, erau miliţieni peste tot şi în weekend ne-au servit cu o palincă pe care ei o numeau „vodka de fructe”. În Coasta de Fildeş am tot ezitat să mă duc, ba că compania aeriană nu era „Air France” ba că era o ţară tocmai ieşită dintr-un război civil, ba că etc. Am plecat singură cu frică în gât. La aeroport trebua să mă aştepte un şofer dar, cum nu fusese anunţat, nu mă aştepta. M-am înghesuit cu 3 francezi de la o firma partenera şi am ajuns la hotel. Era aproape 12 noaptea şi am apelat la room-service. Apoi lucrurile au intrat în ordine, mi-am recăpătat şoferul, traseele zilnice, zâmbetele şi sauna ambientală. Când am plecat mi-a părut rău că plec. Începea sezonul ploilor.

Nu-mi place să plec singură nicăieri. Şi tocmai de aceea taman pe mine mă trimit de fiecare dată.

Luni plec la Casablanca şi tare mi-ar place să cunosc pe cineva acolo. Întotdeauna mi-a plăcut cum sună.

Toate astea ca să-mi pot afirma încă odată ca si confirmare a regulii : ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple. Mă întreb acum ce-ar trebui să nu-mi doresc ca să mi se întâmple?

 

 

Anunțuri
Standard

6 gânduri despre „Nebună prin lume

  1. …mie îmi pare bine să te cunosc şi altfel. Mulţumesc şi sper să cunoşti un om disponibil să-ţi arate Casablanca, să n-o mai vezi tot singură. Şi nu uita, aş da zile de la mine…vorba cântecului manelist, pe care sper să nu-l ştii, să fi fost măcar o zi pe unde ţi-au umblat tie picioruţele.Succes.

    Apreciază

  2. Ha, ha, cred din rasputeri in zicala despre ce-ti doresti si ce ti se intampla. Ce mi-a placut la istorisirea aceasta despre plecari-vizite-veniri este insistenta ta asupra faptului ca, oricat de des ai pleca in lume, iei cu tine bagajul de emotii si sentimente care te definesc dintotdeauna.

    Astazi te-ai obisnuit cu felul in care francezii nu isi pun perdele la ferestre? E ciudat ca, de fiecare data cand ies la plimbare in jurul orelor de masa, reusesc sa observ oamenii asezati pe scaune, fara nicio jena, discutand si infulecand.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s