Societatea ideală?


Cum nu sunt maestră în arta ficţiunii “extralarge”, mă voi limita la câteva idei tangibile, unitar posibile dar practic niciodată global aplicabile.

Căci …

  • În primul şi primul rând o astfel de intrebare depinde de locul şi de contextul incare este pusă. O astfel de întrebare adresată în mijlocul Africii profunde ar primi răspunsuri deja implementate şi deja considerate drept “defecte” într-un mare city din Orientul Mijlociu.
  • În al doilea rând, ceea ce este valabil în momentul prezent va fi sigur deja perimat şi musai de înlocuit cu o versiune îmbunătăţită câteva ore/zile un pic mai încolo.

Cu alte cuvinte o societate ideală nu poate fi definită pentru simplu motiv că definiţia “idealului” evoluează în ritmul celor ce constituie societatea. Pentru a stabiliza lucrurile ar trebui ori să stopăm evoluţia ori să revizuim termenul “definiţie”. Cum prima soluţie „gâdilă” utopia de foarte aproape nu ne rămâne decât să renunţăm la definiţia “idealului” şi să acceptăm imperfecţiunea adaptabilităţii la diverse curente şi mişcări. Unii ar putea spune că totul se rezolvă prin promovarea unui sistem de valori cumsecade şi eu i-aş întreba atunci “în ce fel cumsecade ?” Şi sunt sigură că aş primi cel puţin două răspunsuri contradictorii. Primele două.

Despre societatea actuală o întrebare : care dintre ele? Simţită şi interpretată prin prisma cărui punct de vedere, al cărei experienţe şi ale cărui sistem de valori? Omul este o specie complexă şi are tendinţa de a complică mereu lucrurile cerând mereu altceva. Da-i omului un lighean gol şi-ţi va cere apă, da-i omului apă şi-ţi va cere săpun. Când îşi va termină omul baia sumară se va plânge de condiţiile execrabile şi îţi va da exemple de cum e la alţii. Dusuri „ultimul ţipăt cu masaj cu tot”.  În unele locuri chiar s-ar pune de o grevă zdravănă s-o simtă şi ăla de se mulţumeşte numai cu ligheanul.

Şi aşa mai departe.

“Societatea” ca şi tot unitar simplificat îmi aduce aminte de orele de “sisteme” de pe vremea liceului. Subiectul era atât de abstract pe vremea aceea încât singura găselniţă a profei a fost să ne pună să învăţăm pe de rost texte pe care şi ea le învăţase pe de rost la rândul ei.Rezultatul „găselniţei” ? Vidul absolut. Nimic, nada, nici o impresie, nici o amintire… Doar un nume „siteme” si o definitie „complicat”. Ani după, m-a luat curiozitatea pe sus şi am intrat pe un grup de discuţii despre sisteme. O adevărată ştiinţă, puţin prea cubică pentru mine dar interesantă. Se spunea acolo că orice sistem tinde să-şi atingă punctul de echilibru. Indiferent de căile alese rezultatul e mereu acelaşi: echilibrul. M-am gândit la „profă” şi „găselniţa” găsită şi am înţeles că şi ea, „profa”, îşi găsise echilibrul. prin compensarea ne-înţelegerii cu un text brut, complex, intraductibil. „Cui pe cui se scoate”.

Aşa şi cu societăţile astea, vor fi ideale atunci când îşi vor atinge punctul de echilibru. Idelale din punct de vedere geometric, echilibru perfect dar sigur perfectibile prin prisma punctelor constitutive.

Despre lipsa sau ne-lipsa ierarhiei lucrurile sunt neclare, limitele încă imprecis definite şi efectele de bord încă greu de măsurat.

  • Sud-coreenii de la Samsung trag profituri grase de pe urmă unei linii ierarhice bine definitive şi atotputernică dar asta pentru că se poate aşa, acolo e normal aşa, încă, şi face parte din scara de valori.
  • Americanii au testat organizaţia plata şi au constatat că, fără anumite reguli (?) poate duce la anarhie.

Încă un exemplu tipic că nu există ideal general valabil, totul e perfectibil, totul e contextual.

Şi, ca să fixez mai bine ideile, iată un exemplu care poate spune ceva celor născuţi şi crescuţi înainte de ’89 : stăteam odată (în 2012) la coadă la cantină, în jur mulţimea forfotea, nu erau multe sortimente şi ălea care erau, erau în cantităţi mici şi înghesuite, trecuseră deja mulţi alţii înainte pe acolo. Toţi vorbeau în acelaşi timp şi nimeni nu părea să se sinchisească. Unii se plângeau de indeciziile şefilor, alţii de numărul prea mare de nivele, alţii de numărul prea mare de salariaţi, alţii de posturile dublate şi chiar şi triplate şi de ritmul prea lent cu care lucrurile avansau, etc, etc. Oameni înfometaţi ce să le faci? La un moment dat colegul de lângă mine îmi declara aşa, pe nepusă masă, că tare i-ar place să trăiască în comunism. Eu l-am privit incredulă şi l-am întrebat “de ce” ?

Şi el mi-a răspuns placid “ar fi mai multă ordine”.

Deci în concluzie : unii vor să iasă, fac revoluţii, se omoară, urlă, se bat cu pumnul în piept, reuşesc, suferă, pleacă prin străinătăţuri la muncă, îşi împart viaţă în cel puţin două regăsindu-se din când în când în când la mijloc. Alţii vor să intre, anarhia le gâdilă deja nările şi ei vor să anticipeze, nu ştiu exact cu ce anume se mănâncă, necunoscutul zgândăre le curiozitatea.

Voi încheia aici cu morală simplă în urmă exemplului trăit pe propria-mi piele: dupa parerea meu nu cred ca există societate ideală, nu pentru toţi, în acelaşi timp. Dar, pentru că sunt convinsă că nu deţin adevărul absolut, m-ar intersa şi alte păreri, alte experienţe pe subiect. După părerea voastră există sau nu societatea ideală?

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Societatea ideală?&8221;

  1. Am primit ieri „Speranțe pe cartelă”, volum coordonat de Mircea Hodârnău. Am citit acolo câteva din speranțele unor tineri ce vroiau să schimbe comunismul. Erau trecute în manifeste câteva dorințe ca…”Vrem ziare și televiziune libere”,”Libertatea poporului”, „Luptăm pentru democrație”, „Opriți minciunile”, „Jos partidul unic” Acei tineri chiar au crezut în ceva, la modul ideal. Chiar s-au împlinit unele, dar cu ce preț? Cu televiziuni ale prostului gust, televiziuni ce dau poporului pâine și circ, abătându-i atenția de la la problemele reale ale unei societăți bolnave. Aceeași minciună acoperă totul. Numai că acum e îmbrăcată în haine pompoase.
    Sunt multe de spus…prea multe pentru a fi înscrise într-un simplu comentariu.Nu e de condamnat colegul.Asta ne lipsește..ordinea în dezordine.

    Apreciază

    • Nu, nu e de condamnat, capitalismul are şi el bubele lui (şi ce bube, una si una ..).Ai pus degetul pe rană când ai vorbit despre dorinţe. Cred că înainte de căderea comunismului doream cam toţi (80%) acelaşi lucru. După căderea comunismului am constatat că cei 20% contează … Eu cred că haosul are meritul lui, din haos se naşte creativitatea.Cred că ne raportăm prea mult la „alţii” fără a lua în consideratie contextul lor – aspectul cultural, valorile. Vrem musai să fim că alţii că suntem sau nu compatibili. Am avut ocazia să merg în Africa cu job-ul. O experienţă minunată pe care o recomand tuturor când ocazie li se va ivi. Oamenii sunt extrem de săraci dar extrem de fericiţi. Oamenii sunt mulţumiţi cu ceea ce au mai de preţ : familia, comunitatea, relaţia pe care o au cu ceilalţi. Noi românii, o cultură „relaţională” vrem musai să fim că „alţii” , vesticii, americanii sau mai ştiu eu cine. Nu realizăm ca ceea ce avem deja e de mare preţ …

      Apreciază

  2. Cu alte cuvinte o societate ideală nu poate fi definită pentru simplu motiv că definiţia “idealului” evoluează în ritmul celor ce constituie societatea.

    Păi și? Atunci când realizezi o pictură, folosești culorile pe care le ai la dispoziție. Nu poți folosi culori care nu s-au inventat încă sau uleiuri care nu-ți aparțin. Dar asta nu înseamnă că pictura nu are sens sau că nu se pot realiza capodopere. Hai să trasăm un model al societății ideale, sau care să se apropie cât mai mult de ideal, cu instrumentele pe care le avem acum la dispoziție, adică cu cugetul și aspirațiile noastre, nu ale altora, de acum, nu din viitor. Și să vedem ce iese. De exemplu, poate că vom observa sub diferite definiții, exprimate de diferite persoane, în diferite epoci, aceleași năzuințe principale, aceleași aspirații fundamentale. 🙂

    Eu de exemplu am încercat o definiție aici.

    Apreciază

    • Idealul e relativ la un context. Ceea ce este ideal pentru tine nu-i musai ideal pentru alţii. Asta nu înseamnă că nu mai trebuie să faci nimic. Atâta vreme cât vei conştientiza prezentul relativizând şi ne-visand la cai verzi pe pereţi vei avea o şansă de a avansa.

      Apreciază

      • Totuși, să nu cădem în extrema de a nu putea formula un ideal din cauză că nu va exista un consens absolut absolut asupra lui. Evident că nu va exista, și de exemplu pentru un hoț o societate ideală va fi una în care va putea fura în voie fără a fi prins, dar asta nu înseamnă că, înainte de a ne deosebi unii de alții, nu suntem cu toții oameni și nu avem trăsături fundamentale similare. Eu zic că putem face o încercare – și va fi definiția noastră. Modul cum vedem noi idealul. Fără a avea pretenția generalității. Dar ar fi un exercițiu interesant, nu crezi?

        Apreciază

      • Eu m-am „fript” cand am vazut ce pueril mi-e idealul in comparatie cu idealurile celorlalti 😉 Desigur, vrem o definitie a societatii dar inainte de a ne uita „la altii” ar trebui sa ne inspiram din propria ograda. Lucrurile nu-s mereu negre. Ceea ce noi rejectam ca perimat/inutil/idiot, altii viseaza sa aiba. Sunt si idealuri copiate de la altii incompatibil din punct de vedere contextual/cultural cu noi ca popor.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s