Fără categorie

Despre cărţi în toate felurile


Dacă ar fi să abordez subiectul prin prisma unei posible crime premeditate asupra cărţii că şi obiect tangibil aş fi de părere că da, am avea ceva motive serioase de a ne face griji într-o epoca în care se practică digitalul din ce în ce mai mult. Aş spune totuşi că dispariţia ar fi probabil doar una temporară, până când o altă nouă găselniţă ar scoate din rahat miopii sau hipermetrofii din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai tineri. Impresioniştii au considerat fotografia drept inamicul public numărul unul, găsind că „invenţia” a semnat sentinţa la moarte a picturii şi impresioniştii s-au înşelat. Din fericire pentru noi.


Revenind la carte : n-aş aborda însă subiectul numai prin prisma obiectului tangibil căci sunt ferm convinsă că adevăratul criminal stă bine mersi ascuns în spatele formei. Aş dori mai întâi să fac o distincţie clară între formă, conţinut şi tip de conţinut. Obiect real sau virtual, tangibil sau digital, ceea ce dă valoare unei cărţi se situează la nivelul conţinutului şi ceea ce întreţine valoarea conţinutului este interesul cititorului faţă de punctele de vedere ale celor ce crează conţinutul. Cu alte cuvinte viitorul “cărţilor” nu va fi trasat de suportul de prezentare, viitorul “cărţilor” va fi trasat de capacitatea (sau incapacitatea) omului de a–şi depăşi propriile limite căutând perspective şi experienţe diferite un pic mai departe decât propria-i ogradă. De capacitatea (sau incapacitatea) omului de a descifra, analiza şi trăi emoţiile altora, de a depăşi superficialitatea citind printre rânduri şi îmbogăţind rândurile cu propia-i viziune. De capacitatea (sau incapacitatea) omului de a lua pauze de creaţie şi de dorinţa lui de a imagina scenarii, cât mai multe scenarii.

Relativ la “modă”, aş vorbi mai degrabă de epoci, mijloace la dispoziţie şi … educaţie. Privind în jur constat că totul se petrece foarte repede, accesul la informaţie este floare la ureche, câteva „obiecte” (tangibile sau nu) permit accesul la o baza de date practic ilimitată, efortul necesar căutării informaţiei este din ce în ce mai mic. Evoluţie sau involuţie? Din păcate câte puţin din amândouă.

În liceu profesorul de geografie ne-a desenat la un moment dat pe tablă un cerc. Un cerc mic. Şi ne-a spus zâmbind “cam ăştia sunteţi voi acum, cunoaşteţi relativ puţin, atingeţi lumea exterioară pe o suprafaţă egală cu doi* pi* r. Rază voastră este încă la început. Cu cât veţi cunoaşte mai multe cu atât raza va creşte şi cu cât rază va creşte cu atât impactul cu lumea exterioară va fi mai mare şi setea de cunoaştere va creşte. De atunci raza a crescut binişor şi, de la un moment bine determinat încoace, continuă să crească cu o viteză parcă scăpată de sub control.

Personal mă consider norocoasă, am avut norocul să mă nasc într-o epoca săracă în mijloace. Am mai spus asta şi am mai spus şi cum am supravieţuit. Am visat şi m-am obişnuit să visez. Am visat şi continui să apreciez orice moment în care visul este posibil. Citind. Imaginând scenarii, creând scenarii. Trăind din când în când printre personajele mele imaginare.

Din păcate nu toţi au avut norocul meu, unii s-au născut direct într-o epoca în care informaţia dărâma, în vrac. Epoca mijloaceleor de tot felul la dispoziţie, epoca actului simplu, la îndemână oricui. Efort de creaţie aproape egal cu zero. Uşor, totul e uşor, vorbele-s transformate în texte şi textele schingiuite-n şiruri din ce în ce mai mici de litere. Şi tot ansamblul asta se petrece repede, cât mai repede ! Actul imaginativ este şi el redus la zero, implicare minimă cu rezultate maxime. Filmele altora, scenarii deja scrise, la ce bun propriile vise? La ce bun efortul viselor?

În aceste condiţii creierele se structurează puţin altfel, circuitele se construiesc în mod optimizat, “caut, văd, dau like dacă îmi place, trec mai departe. Scenarii deja trăite de alţii sunt disponibile gratuit, taman bine, le vizionez, dau like dacă îmi plac, la ce bun efortul actului de creaţie”  ?

Dar … Fără o formă fizică adecvată, prea multă informaţie accesibilă mult prea uşor comportă riscul căderii în superficialitate, micsorand vizibil rază cercului. “Ştiu că doar trebuie să întind mâna că să am ceea ce-mi doresc şi asta mă linişteşte, mai aştept puţin”. Şi tot aşa, până când centrul cercului devine margine.

Când toţi vom deveni doar puncte va fi prea târziu. Sentinţa la moarte va fi irevocabilă.

Eu una încerc să-mi păstrez rază într-o creştere liniară şi să profit cât pot de mici pauze forţate. Eu una încerc să imaginez scenarii şi diverse întrebări. Dar eu una devin pe zi ce trece de „modă” veche…Eu una sunt naiva care crede ca lumea e facuta dupa propria-mi asemănare. Eu una încerc să-mi depăşesc rază intersectând razele celorlalţi. încercând mărirea portanţei propriei razei prin dialog, acel mod desăvârşit în care condiţia proprie îşi intersectează limitele. Voi v-aţi atins vreodată carapacea? V-aţi depăşit vreodată carapacea? În ce fel? Şi mai ales cât de departe ati ajuns?

Anunțuri
Standard

13 gânduri despre „Despre cărţi în toate felurile

  1. Inca continui sa caut, sa explorez, sa descopar, sa constat cat de departe sunt multe din lucrurile a caror existenta doar o banuiesc. Ma bucur sa stiu ca mereu voi avea lucruri noi de descoperit. Daca am simtit vreodata ca mi-am atins limitele? De multe ori . Si totusi stiu ca inca mai pot invata, mai pot experimenta, imi pot impinge mai departe limitele actuale. Nu stiu cand se va intampla asta caci, viata este cea care te impinge mereu inainte. Trebuie doar sa nu spui „nu pot” sau „nu vreau”.

    Apreciază

    • Eu cred că limitele sunt extensibie. Până la ce punct? N-aş dori să aflu. De multe ori însă ne sub-apreciem, deplasând limita „spre puţinul din noi”. Cărţile sunt o mod de a descoperi căile luate de alţii, posibilităţile deplasării propriei limite pe o ‘ramură” posiblia, „ramură” vizibilă datorită experienteor celorlalţi, descoperiţi prin intermediul cărţilor.

      Apreciază

  2. Sunt din epoca ta, ba chiar de mai demult.Am la îndemână tot cu ce ne-a pricopsit epoca asta, dar totuși modul meu de viață preferat este cel de demult. Cartea și visele mele.Uneori mai scriu câte-un gând, câte-o rimă , pe șervețele.

    Apreciază

    • Da, şerveţelele. Mi s-a întâmplat … Cred că nevoia de a atinge impune suportul material. În epoca virtualului „materialul” e lucru rar. Demodat? Poate, temporar. Şerveţelul reprezintă efemeritatei, clipa transformată în artă datorită conţinutului, câteva versuri. Şerveţelul e chiar mai efemer ca virtualul dar oare nu tocmai această efemeritate defineşte arta? Eleganta unei clipe transpusă în senzaţii generate doar trăind-o? Nu tocmai rapiditatea senzaţiei necesitând suportul efemer, repede, cât mai repede, nu tocmai această rapiditate defineşte efemeritatea trăirii? În definitiv şerveţelul este echivalent momentului artistic, la fel de efemer şi la fel de sensibil.

      Apreciază

  3. Ieri i-am făcut băiatului meu de 13 ani o praştie. Din aia mică, nu de tras la ciori! 🙂
    Imediat a început să mă contreze şi să spună că găseşte mai repede pe internet cum se face!
    Am închis imediat laptopul şi am continuat să meşteresc la praştie aşa cum făceam când eram copil.
    La sfârşit, la testarea praştiei, reacţia băiatului meu a fost superbă! Deşi iniţial a fost foarte supărat că am închis calculatorul! 🙂

    Apreciază

    • Este o diferenţă imensă între a vrea şi a putea. Eu mă chinui de două luni să-mi iasă răsaduri şi nici vorbă. Cam aşa e şi cu virtualul versus real. Ceea ce contează în final e rezultatul chit că uneori şi calea urmată are savoarea ei. Chiar mai ceva decât rezultatul.

      Apreciază

      • Ei, n-ai auzit că acum sunt telefoane tot mai inteligente? Gen scrii primele litere și îți completează ele cuvântul, știu ce ai vrut să cauți etc. Nici cifrele și literele n-o să mai trebuiască să le memorăm.

        Apreciază

      • Trebuie totuşi să ştii ce cauţi. ŞI să poţi fi capabil să asimilezi rezultatul, integrându-l într-un context, raportându-l la alte contexte, eventual îmbogăţindu-l.

        Apreciază

      • Ah, dar n-o lua în serios. Eu vorbesc acum din prisma celui care are wikipedia și deci nu mai caută să pătrundă sensuri, are calculator și deci nu mai învață matematică, are informație și deci nu mai caută înțelepciune. Un fel de încercare de-a sintetiza o bună parte din articolul tău.

        Apreciază

      • Asta-i buba, adaptarea la epoca. La fiecare buba alt pansament. Fiecare epoca cu tarele ei. Atâta vreme cât va fi destul de inteligent pentru a-şi umple „golurile” – asta presupunand că ştie că are – prin alte metode / alt suport / alt acces la informaţie, totul va fi ok, va evolua. A citi wikipedia e una, a o înţelege e alta. Ca şi cu „aud şi ascult”.

        Apreciază

      • Nu contest. Când am zis că vorbesc prin prisma subiectului respectiv, nu am zis și că-i dau dreptate. 🙂 Am subliniat o atitudine – tocmai cea „incriminată” de tine în articol. Dar nu pentru a o susține, ci în sens oarecum ironic. 🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s